N-am mai spus nimic.
Mi-am luat geaca din cuier, încet, fără grabă. Mâinile îmi tremurau, dar nu de bătrânețe. De rușine.
Am ieșit din apartament fără să mă uit înapoi.
Pe scări, m-am oprit o clipă. Mi s-a făcut rău. Nu pentru că mă durea inima, ci pentru că în cap îmi răsunau aceleași două cuvinte:din milă.
Am coborât și am ieșit în stradă. Era frig. Un frig care nu venea de afară.
În seara aceea n-am dormit. Am stat pe scaun, în bucătăria mea mică, cu lumina stinsă. M-am uitat la fotografiile vechi cu Maria, cu Beatrice copil, cu mine tânăr, plin de putere. Și atunci am luat decizia.
A doua zi dimineață, am lăsat cheile pe masă.
Am scris un bilet simplu:„Nu vă faceți griji. Sunt bine. Nu vreau să mai fiu o povară.”
Am scos banii strânși, vreo18.000 de lei, puși deoparte pentru zile grele. Am închis ușa și am plecat.
M-am dus într-un sat mic dinArgeș, unde lucrasem cândva la o lucrare. Acolo, o bătrână închiria o cameră într-o casă veche, dar curată. Am plătit pe trei luni în avans și m-am mutat.
Primele zile au fost grele. Tăcerea era apăsătoare. Dar nu era tăcerea aceea plină de dispreț. Era liniște adevărată.
Am început să mai ajut oamenii din sat. O țeavă spartă, un robinet care curgea. N-am cerut bani. Uneori primeam o ciorbă caldă, alteori o pâine de casă.
Pentru prima dată după mulți ani, cineva îmi spunea:— Mulțumesc, nea Francisc.
După două săptămâni, Beatrice m-a sunat. Nu i-am răspuns. Apoi Andrei. Apoi iar ea.
După o lună, au apărut la poarta casei.
Beatrice era palidă. Slăbită. Cu ochii umflați de plâns.
— Tată… ne-ai speriat. Am crezut că ai murit.
Am privit-o calm.
— Nu. Am început să trăiesc.
A izbucnit în lacrimi. Mi-a spus că nu și-a dat seama ce spune. Că era obosită. Că a fost o zi proastă.
— Nu a fost o zi, Beatrice. Au fost ani.
Am stat de vorbă mult. A plâns. Andrei a stat tăcut. Nepoatele m-au îmbrățișat.
— Vrei să te întorci acasă? m-a întrebat ea.
Am zâmbit trist.
— Acasă sunt unde nu sunt suportat din milă.
N-am mai plecat cu ei. Dar de atunci vin să mă vadă. Mă sună. Mă întreabă ce fac. Nu din obligație. Din respect.
Iar eu, la 74 de ani, am învățat ceva important:
Demnitatea nu are vârstă.Și nimeni nu merită să trăiască din mila altora.