Sub blana îmbibată de zăpadă și sânge, lupoaica avea o rană adâncă în abdomen. Dar nu asta a îngrozit-o cel mai tare pe femeie.
În jurul rănii era prins ceva care nu avea ce căuta acolo.
Sârmă.
Groasă, ruginită, strânsă ca un laț. O capcană improvizată, lăsată de cineva fără milă. Lupoaica încercase să se elibereze, se zbătuse, probabil ore întregi, până când frigul și pierderea de sânge o doborâseră.
Femeia a dus mâna la gură. I-a tremurat tot corpul.
Puii au mârâit încet, speriați. Nu agresiv. Disperați.
— Liniște… a șoptit ea, fără să-și dea seama că vorbește cu ei. Nu vă fac nimic.
Pentru o clipă, a fost cuprinsă de panică. Era singură, noapte, viscol, lupi. N-avea nimic la ea în afară de telefon, o pătură veche și un cuțit mic de la trusa mașinii.
A vrut să se ridice.
Și atunci a simțit ceva ciudat.
Lupoaica, cu ultimele puteri, și-a întors capul și a privit-o direct în ochi.
Nu era ură. Nu era furie.
Era o privire pe care o știa prea bine.
Aceeași privire pe care o avusese fiul ei, pe patul de spital, când nu mai putea vorbi.
Rugăminte.
Femeia a izbucnit în lacrimi.
— Doamne… a șoptit. Nu iar.
A scos pătura din portbagaj și a aruncat-o ușor peste pui. Apoi, cu mâinile înghețate, s-a aplecat din nou spre lupoaică. Cuțitul îi tremura. Sârma era înfiptă adânc.
A tras încet. O dată. A doua oară.
Lupoaica a gemut slab.
— Știu… știu… a murmurat femeia. Mai puțin… mai puțin…
Nu știa cât a trecut. Minute sau zeci de minute. Degetele îi erau amorțite, genunchii uzi de zăpadă. Dar, într-un final, sârma a cedat.
Lupoaica a rămas nemișcată.
Femeia a simțit că i se rupe ceva în piept.
— Nu… te rog…
Atunci, animalul a tras aer adânc. Un sunet slab, dar viu.
Puii au început să se miște sub pătură.
Femeia a sunat la 112, apoi la un ocol silvic din zonă. A explicat printre lacrimi ce găsise. A rămas lângă animale până când farurile unei mașini au apărut prin viscol.
Pădurarii au venit repede. Au încărcat lupoaica pe o targă improvizată. Unul dintre bărbați s-a uitat la femeie și a dat din cap, cu respect.
— Ați făcut ce nu mulți ar fi avut curajul să facă.
Când totul s-a terminat, femeia a rămas singură lângă cruce.
Zăpada cădea mai liniștită acum.
A atins lemnul rece și a șoptit:
— Azi am salvat o mamă… așa cum n-am putut să vă salvez pe voi.
Vântul a bătut ușor, ca un răspuns.
Iar pentru prima dată după mulți ani, femeia nu s-a mai simțit complet singură.