Elena a stat dreaptă, cu carnețelul în mână, așteptând. Secundele treceau. Tăcerea devenea intenționată.
— Putem comanda? a spus ea calm, cu o voce joasă și respectuoasă.
Victor Aldea a ridicat în sfârșit capul și a zâmbit strâmb. Apoi s-a întors spre fiul său și a început să vorbească în germană, rar, apăsat, exagerând fiecare cuvânt.
—Ich nehme das Rinderfilet, medium rare, mit Trüffelsauce…
Fiul lui a râs.— Crezi că înțelege ceva? a spus tot în germană. Probabil știe doar „apă” și „nota”.
Elena a notat comanda fără să clipească. Zâmbea politicos.
Victor a continuat, tot în germană, făcând comentarii despre „serviciul ieftin”, despre „oameni care ar trebui să știe unde le e locul”.
Când a terminat, Elena a închis carnețelul și a ridicat privirea.
— Mulțumesc, domnule Aldea, a spus ea perfect calm. File de vită medium rare, sos de trufe. Garnitură de legume. Vin roșu din Dealu Mare, ediție limitată. Doriți decantarea vinului sau îl servim direct?
A vorbit… în germană.Perfect. Fără accent.
Zâmbetul lui Victor s-a șters instantaneu.Fiul lui a rămas cu gura ușor deschisă.
— Vorbiți… germană? a întrebat Victor, rigid.— Da, a răspuns Elena liniștită. Și franceză. Italiană. Engleză. Spaniolă. Rusă. Și română, evident.
A lăsat o pauză scurtă, exact cât trebuia.
— Dacă doriți, pot să vă traduc și comentariile făcute mai devreme. Sau preferați să rămână doar între noi?
În jur, câteva mese tăcuseră. Augustin ieșise din bucătărie și privea scena cu sprâncenele ridicate.
Victor s-a înroșit. Pentru prima dată în viața lui, nu mai era omul cel mai puternic din încăpere.
— Nu va fi nevoie, a mormăit el. Adu comanda.
Elena a înclinat capul și s-a întors spre bucătărie. Pașii îi erau la fel de calmi, dar în interior ceva se schimbase.
După cină, bacșișul lăsat pe masă a fost mare. Prea mare. O încercare stângace de a recâștiga controlul.
Elena nu s-a uitat la bani. I-a strâns și i-a pus în buzunar, la fel ca în fiecare seară.
La finalul programului, Victor Aldea a cerut să vorbească cu managerul. Apoi cu Elena.
— Ce studii aveți? a întrebat-o, pe un ton diferit.— Economie internațională. Master în relații comerciale.— Și lucrați aici pentru că…?— Pentru că viața nu întreabă dacă ești pregătit, a răspuns ea simplu.
O săptămână mai târziu, Elena a primit un telefon. O ofertă de muncă. Un salariu de peste15.000 de leipe lună. Un birou. Respect.
A refuzat.
Două luni mai târziu, a deschis propria firmă de consultanță. Cu clienți mari. Foarte mari.
Victor Aldea a ajuns, ironic, unul dintre ei.
Iar Elena a învățat un lucru simplu:uneori, cel mai periculos om dintr-o încăpere este cel pe care toți îl cred invizibil.