Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice instrucție dură din anii care au urmat. Atunci am tăcut. M-am ridicat, mi-am strâns farfuria și am dus-o la chiuvetă. N-am plâns. Nici atunci, nici mai târziu. Doar am plecat.
Anii au trecut unul după altul, ca niște marșuri lungi. Sibiu, apoi misiuni, cursuri, exerciții, nopți nedormite. Am dormit în corturi ude, am mâncat conserve reci, am condus oameni prin frică și prin foc. Am pierdut colegi. Am câștigat respect. Grad după grad. Fără aplauze. Fără părinți în tribună.
În timp ce Nicu își făcea viața liniștit, cu joburi schimbate des și petreceri de weekend, eu adunam ani de serviciu și decizii grele. Nu i-am cerut nimănui nimic. Nici bani, nici relații. Mi-am plătit totul singură, din soldă. Am învățat ce înseamnă să răspunzi pentru alții. Ce înseamnă să spui „mergem” și să te urmeze.
În sala de nuntă, muzica se oprise pentru o pauză. Chelnerii se mișcau rapid. Atunci l-am văzut. Un bărbat în uniformă, impecabil, intrând pe ușa mare. Nu era invitat. Era acolo pentru mine.
S-a oprit, a privit sala, apoi m-a văzut. A venit drept spre masa mea.
—Domnule colonel Popescu, a spus tare, ducând mâna la chipiu și salutând regulamentar. Permiteți să vă felicit.
Tăcerea a fost totală. Paharele s-au oprit în aer. Tata a albit. Mama s-a prins de marginea mesei.
— Elena? a șoptit cineva.
M-am ridicat încet. Mi-am îndreptat spatele.
— Mulțumesc, domnule comandant.
Toți se uitau la mine acum. Nu ca la o rudă uitată. Ci ca la cineva care conta.
Tata a deschis gura, dar n-a ieșit niciun sunet. Pentru prima dată în viața mea, nu mai aveam nevoie de aprobarea lui. O aveam deja — scrisă pe umeri, câștigată în ani.
Am salutat și eu. Clar. Ferm.
Apoi am plecat.
În seara aceea, n-am simțit triumf. Am simțit liniște. Știam cine sunt. Știam ce valorez. Și, în sfârșit, toată lumea a aflat.