— Cum îl cheamă? a reușit el să întrebe, abia șoptit.
Vocea îi tremura. Nu mai semăna deloc cu bărbatul sigur pe el care negocia contracte de sute de mii de lei fără să clipească.
— Andrei, a răspuns ea simplu.
Un nume obișnuit. Un nume românesc.Un nume care l-a lovit mai tare decât orice reproș.
S-a așezat încet pe scaun. Genunchii nu-l mai țineau.
— E al meu… nu-i așa?
Nu era o întrebare. Era o constatare.
Ea a oftat adânc și s-a sprijinit de tocul ușii.
— Ai plecat, Radu. Ai plecat fără să te mai uiți înapoi. Și când am aflat că sunt însărcinată, deja dispărusei din viața mea. Nu răspundeai. Nu voiai să știi nimic.
Radu a închis ochii.
Își amintea prea bine acea perioadă. Afacerea care creștea, nopțile nedormite, goana după bani, după „mai mult”. Credea că dragostea nu pleacă nicăieri. Că ea îl va aștepta.
— Aveam nevoie de tine, a continuat ea, cu voce joasă. Nu de banii tăi. De tine. Dar n-ai fost.
În camera alăturată s-a auzit un râset de copil.
Un râset scurt, curat.
Radu a tresărit.
— E acasă, a spus ea. Dacă vrei să pleci, acum e momentul.
S-a ridicat brusc.
— Nu. Vreau să-l văd.
Băiețelul a apărut în prag, ținând o mașinuță de plastic. S-a uitat curios la străin.
— Mamă, cine e nenea?
Întrebarea l-a lovit direct în piept.
Radu s-a lăsat pe vine, la nivelul lui.
— Eu sunt… Radu.
— Ești prietenul mamei? a întrebat copilul, senin.
Ochii lui. Exact ochii lui Radu.
— Sunt… tatăl tău, a spus, cu un nod în gât.
Femeia a încremenit. Nu se aștepta la asta. Dar nu l-a oprit.
Andrei l-a privit câteva secunde, apoi a zâmbit.
— Atunci înseamnă că pot să-ți arăt desenul meu?
În clipa aia, ceva s-a rupt în el. Și ceva s-a legat la loc.
Au stat la masă. Au vorbit. Au mâncat o ciorbă simplă, făcută în casă. Fără pahare scumpe. Fără tăceri false.
Radu a plecat târziu în noapte.
Dar nu a dispărut.
A doua zi s-a întors. Și a doua. Și a treia.
A început să ducă copilul la grădiniță. Să-l învețe să meargă pe bicicletă. Să-i citească seara.
Nu a încercat să cumpere dragostea nimănui.
A câștigat-o încet.
Cu răbdare. Cu prezență. Cu adevăr.
După un an, casa modestă nu mai părea mică.
Era acasă.
Iar imperiul lui adevărat nu mai era făcut din bani, ci din două mâini mici care îl strângeau de gât și o femeie care, în sfârșit, zâmbea din nou.
Uneori, pierzi tot ca să înțelegi ce contează cu adevărat.
Și dacă ai curajul să te întorci… viața îți mai dă o șansă.