Am stat câteva secunde cu telefonul la ureche, fără să scot un cuvânt. Inima îmi bătea atât de tare, încât o simțeam în gât. Nici nu știam dacă vreau sau nu să merg. O parte din mine voia să se ascundă sub pătură și să lase totul să ardă fără mine.
Dar tonul Sorinei… nu era de bârfă. Era de panică. Și de ceva ce semăna a dreptate întârziată.
Am chemat un taxi și, pe drum, mă uitam pe geam la blocurile gri, la oamenii grăbiți, la viața care mergea înainte, de parcă nimic nu se rupea în mine. Nunta avea loc la un restaurant de la marginea orașului, unul din acelea unde se fac poze cu arcade de flori și mesaje siropoase pe bannere.
Când am intrat, muzica s-a oprit brusc.
Nu știu dacă m-au văzut sau dacă se întâmpla deja ceva, dar liniștea a căzut ca un trăsnet. Oamenii se întorceau unii spre alții, șușotind. Am simțit mâna Sorinei apucându-mă de braț.
„A ieșit totul la iveală”, mi-a șoptit.
În mijlocul sălii, Andrei stătea alb ca varul. Lângă el, mama mea tremura, cu buchetul de flori căzut pe jos. Pe un ecran mare, unde trebuiau să ruleze poze cu ei doi, apăruse… un mesaj.
Nu era de dragoste.
Era un schimb de mesaje. Poze. Dovezi. Capturi trimise anonim — de la alte femei. De la oameni păcăliți. De la un fost coleg de-al lui Andrei. Inclusiv dovezi că îi ceruse bani mamei mele, sume mari, zeci de mii de lei, sub pretextul unor „investiții”.
O femeie din sală a început să plângă. Alta a țipat că și ea fusese înșelată de același bărbat. Tatăl unei mirese din altă poveste s-a ridicat și a spus că îl știe pe Andrei dintr-un scandal vechi.
Totul se prăbușea.
Mama mea s-a uitat spre mine. Pentru prima dată în viață, nu mai avea acea privire rece. Era speriată. Mică. Fără putere.
„Teodora…”, a spus încet.
Nu m-am dus spre ea. Am rămas pe loc.
Pentru că, în clipa aceea, am înțeles ceva clar: nu era datoria mea să o salvez. Nu era datoria mea să repar ce alții au distrus cu bună știință.
Poliția a fost chemată. Restaurantul s-a golit. Nunta s-a terminat înainte să înceapă.
Am ieșit afară cu Sorina. Aerul rece mi-a umplut plămânii. Simțeam că, pentru prima dată după mult timp, pot respira.
„Îmi pare rău că ai văzut asta”, mi-a spus ea.
Am zâmbit slab.
„Nu”, i-am răspuns. „Îmi pare bine.”
În seara aceea, m-am întors acasă și, pentru prima dată, nu m-am mai simțit vinovată. Am închis o ușă care nu trebuia să fie deschisă niciodată.
Uneori, dreptatea nu vine ca o răzbunare dulce. Vine ca o liniște.
Și liniștea aceea m-a ajutat, în sfârșit, să merg mai departe.