În zilele care au urmat, vestea s-a răspândit mai repede decât mi-aș fi imaginat.
La magazinul din colț, vânzătoarea m-a privit lung. La biserică, două femei au șoptit suficient de tare cât să aud. În fața porții, rudele lui au apărut din nou, cu fețe lungi și vorbe tăioase.
„Asta e bătaie de joc,” a spus unul dintre nepoți. „Îl manipulezi.”
Domnul Ionescu a ieșit încet în curte, sprijinit în baston, dar drept ca un brad.
„Sunt întreg la minte,” a spus rar. „Și copilul ăsta e al meu. Iar casa rămâne unde e.”
A fost prima dată când l-am văzut furios. Nu pentru el. Pentru noi.
Sarcina nu a fost ușoară. Aveam seri în care mă așezam pe marginea patului și mă întrebam ce am făcut. Diferența de vârstă, gura lumii, viitorul… toate se amestecau.
Dar în fiecare dimineață, el bătea la ușa mea cu o pungă de covrigi calzi.
„Pentru mamă și campion,” spunea, mândru.
Vorbea cu burta mea. Îi spunea povești din armată, din tinerețea lui, din vremea când muncea pe șantier și strângea bani leu cu leu ca să-și ridice casa. Casa pe care alții o vedeau doar ca pe un bun de vândut.
În luna a șaptea, medicul a fost rezervat. „La vârsta dumnealui, ar trebui să fie mai atent. Să evite stresul.”
El doar a zâmbit.
„Am trăit destul cât să știu că stresul vine și pleacă. Copilul ăsta rămâne.”
Într-o noapte de iarnă, cu zăpadă mare și drumurile aproape blocate, m-au apucat durerile. El a fost cel care m-a dus la spital, conducând încet, cu mâinile ferme pe volan.
„Nu mă las până nu vă văd bine,” repeta.
Când s-a auzit primul plâns, am simțit că tot ce fusese greu până atunci se topește.
Un băiețel sănătos. 3 kilograme și ceva. Cu pumnul strâns și voce puternică.
L-am adus în salon. Domnul Ionescu l-a luat în brațe cu o grijă pe care n-o pot descrie.
Avea lacrimi în ochi.
„N-am crezut că mai apuc,” a șoptit.
În ziua în care ne-am întors acasă, poarta era plină. Vecini. Curioși. Chiar și două dintre nepoate.
Nu mai aveau aceeași privire.
Viața nu a devenit brusc perfectă. Au fost nopți nedormite, scutece, oboseală. El nu putea alerga după copil prin curte, dar stătea pe bancă și îl învăța să bată din palme. Îi cânta romanțe vechi. Îi arăta vișinul pe care îl plantase cu zeci de ani în urmă.
La botez, biserica a fost plină.
Preotul a zâmbit când a spus numele copilului: Andrei Dumitru Ionescu.
După slujbă, în curtea casei, cu sarmale, cozonac și muzică veche la boxă, m-am uitat la el.
Stătea cu Andrei în brațe, iar oamenii nu mai șușoteau. Îl priveau altfel. Cu respect.
Rudele nu au mai pomenit de vânzarea casei. Au înțeles că nu mai era vorba de pereți și acoperiș, ci de familie.
Într-o seară, când Andrei avea aproape un an și făcea primii pași prin curte, domnul Ionescu s-a așezat lângă mine.
„Știi,” a spus încet, „m-ai salvat.”
Am dat din cap.
„Ne-am salvat unul pe altul.”
Casa aceea nu a fost vândută. N-a ajuns nici azil, nici „investiție”. A rămas plină de râsete, de jucării împrăștiate și de miros de mâncare gătită duminica.
O căsătorie făcută dintr-un impuls a devenit o familie adevărată.
Iar uneori, la mesele în familie, când cineva spune: „Așa ceva nu are cum să fie adevărat”, mă uit la soțul meu, care îl ține pe Andrei pe genunchi, și știu sigur un lucru:
Uneori, cele mai nebunești decizii sunt cele care îți aduc exact viața de care aveai nevoie.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.