…Râsete calde, relaxate. Nu păreau deloc sunetele unei case în care cineva era bolnav.
Tamara s-a oprit pe hol, fără să facă zgomot.
— Noroc cu Oleg că știe cum s-o învârtă, — spunea Valentina, râzând. — Cât timp are fraiera bani, de ce să nu profite? Ce, e proastă să ne țină?
Au urmat chicoteli.
— Lasă, mamă, — a spus Oleg. — Ea crede că face totul din iubire. Dacă îi mai zic de vreo „criză” de-a ta, mai trimite niște mii de lei. Important e să nu-i intre idei în cap.
Tamara a simțit cum i se golește stomacul.
Nu a intrat în bucătărie.
A lăsat sacoșele jos, în liniște, și a ieșit. A coborât scările fără să simtă treptele.
În mașină, a stat câteva minute privind în gol.
Nu a plâns.
Doar a înțeles.
În seara aceea nu a spus nimic. A continuat să trimită bani încă o vreme. Nu din naivitate. Ci pentru că avea nevoie de timp.
Timp să se adune.
Timp să pună lucrurile în ordine.
A deschis un cont separat. A mutat economiile salonului. A discutat cu un avocat. A verificat actele casei — erau pe numele ei, cumpărată înainte de căsătorie.
Și a așteptat.
Până în ziua în care Oleg a spus, iritat:
— Dacă nu-ți convine, poți să pleci. Oricum, te porți de parcă ai fi străină în casa asta.
Cuvântul acela.
Străină.
După cincisprezece ani în care plătise rate, facturi, vacanțe, tratamente, grădinițe și reparații.
Străină.
Atunci ceva s-a așezat definitiv în ea.
— Ai dreptate, — a spus calm.
Oleg a ridicat sprâncenele.
— Ce dreptate?
— Sunt străină. Pentru că într-o familie nu ești portofel. Nu ești sponsor. Nu ești banca personală.
El a râs scurt.
— Iar dramatizezi.
Tamara a mers în dormitor. A luat un dosar. L-a pus pe masă.
— Aici sunt actele de divorț. Casa e a mea. Mașina e pe firma salonului. Conturile comune sunt închise. De azi înainte, fiecare se întreține singur.
Oleg a încremenit.
— Glumești.
— Nu.
Valentina a sunat chiar atunci.
— Tami, ai trimis banii?
Tamara a răspuns calm:
— Nu. Și nu voi mai trimite niciodată.
— Cum îți permiți?!
— Foarte simplu. M-am oprit din a fi „fraiera cu bani”.
A închis telefonul.
Pentru prima dată, nu a simțit vină.
Oleg s-a ridicat, furios.
— Fără mine n-o să te descurci!
Tamara l-a privit liniștit.
— Dragul meu, m-am descurcat singură cincisprezece ani. Abia acum o să-mi fie mai ușor.
În săptămânile următoare, a fost greu. Discuții. Tensiuni. Încercări de împăcare.
Dar Tamara nu s-a mai clătinat.
Salonul mergea bine. Clientele o respectau. Avea prietene. Avea demnitate.
Într-o dimineață, și-a băut cafeaua în liniște, privind lumina care intra pe geam.
Fără cereri de transfer.
Fără reproșuri.
Fără manipulări.
Telefonul a vibrat.
Un mesaj de la o clientă: „Mulțumesc că m-ați învățat să am încredere în mine.”
Tamara a zâmbit.
Uneori, cea mai scumpă investiție nu sunt miile de lei trimise altora.
Ci curajul de a nu te mai plăti pe tine prea ieftin.
Și din ziua în care a fost numită „străină”, Tamara a devenit, în sfârșit, stăpână la ea acasă.