Râsul ei nu era slab. Nu era pierdut.
Era clar. Cald. Sigur.
Holul a amuțit.
Victor s-a încruntat. „Ce e așa amuzant?”
Maria și-a șters colțul ochiului, apoi s-a uitat direct la el.
„Faptul că nu știi cine sunt.”
Un murmur s-a ridicat printre oameni. Victor a strâns maxilarul.
„Doamnă, cred că e momentul să—”
„Andreea”, l-a întrerupt Maria, fără să-și ia ochii de la el, „te rog, scanează cardul.”
Asistenta a ezitat. S-a uitat la Victor. El i-a făcut semn să nu miște.
Dar ceva în privirea bătrânei a făcut-o pe Andreea să ia cardul.
L-a introdus în cititorul mobil.
A durat două secunde.
Ecranul s-a aprins.
Culoarea i s-a scurs din față.
„Domnule…”, a șoptit ea.
Victor a smuls dispozitivul din mâna ei.
A privit.
Și a înghețat.
Sold disponibil: 48.750.000 lei.
Nu era o greșeală. Nu lipsea niciun zero.
În plus, contul era deschis de peste 60 de ani.
Numele titularului: Maria Elena Popescu.
Fondator asociat.
Victor a clipit des.
Fondator asociat?
Banca aceea fusese înființată în anii ’60 de trei parteneri. Unul murise. Altul își vânduse partea. Despre al treilea nu se mai vorbea aproape deloc.
Maria și-a îndreptat spatele.
„Soțul meu”, a spus ea liniștit, „a fost unul dintre cei care au pus primii bani pentru banca asta. Eu am ținut evidența fiecărui leu la masa din bucătăria noastră, când voi nici nu erați născuți.”
Holul era complet tăcut.
„Am păstrat acțiunile. Nu le-am vândut niciodată. Pentru că am crezut în munca noastră.”
Victor simțea cum îl ia căldura.
„Anul trecut”, a continuat Maria, „am transferat majoritatea acțiunilor într-un fond. Iar de azi… intenționam să donez 10 milioane de lei pentru burse dedicate copiilor fără posibilități.”
Un oftat colectiv s-a auzit.
„Intenționam”, a repetat ea, privind fix la Victor.
A făcut un pas înainte.
„Dar după ce am văzut cum sunt tratați oamenii în banca asta… cred că banii mei vor merge în altă parte.”
Roxana Ionescu și-a lăsat geanta jos. Nimeni nu mai zâmbea.
Victor încerca să spună ceva. Orice.
„Doamnă Popescu, eu—”
„Tinere”, l-a întrerupt ea, „statutul nu stă în costum. Și nici în cât de tare râzi de alții.”
Apoi s-a întors către agenții de pază.
„Vă mulțumesc, băieți. Nu mai e nevoie.”
A luat cardul din mâna tremurândă a lui Victor.
Și, sprijinită în baston, a mers spre ieșire.
Ușile de sticlă s-au deschis încet.
Înainte să iasă, s-a oprit o clipă.
„Ah… și încă ceva.”
S-a uitat peste umăr.
„Verificați bine actele vechi. Numele meu încă e pe clădire.”
A ieșit.
Înăuntru, liniștea era apăsătoare.
Victor Dumitrescu, președintele băncii, stătea nemișcat, cu ecranul în mână.
Pentru prima dată în viața lui, costumul scump nu mai însemna nimic.
Iar râsul lui dispăruse complet.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.