Nena a simțit cum i se înroșesc obrajii. Voia să răspundă, dar vocea i se oprește în gât. În jurul ei, râsete subtile și priviri furișe pluteau din fiecare colț al sufrageriei. Nu era prima dată când era umilită, dar durerea, cu atâția oameni care se holbau la ea, se simțea mai grea ca niciodată.
Și totuși nu a plecat. A rămas acolo, cu spatele drept, strângându-și geanta la piept ca pe un scut.
În colțul opus, Carol Castro, proprietarul, a observat-o. S-a încruntat scurt, dar apoi și-a ridicat paharul, prefăcându-se că totul este în regulă. Nu voia un scandal, mai ales în fața partenerilor săi de afaceri.
Dar lumea e mică, iar soarta are un obicei ciudat de a-ți da viața peste cap exact când crezi că totul s-a rezolvat.
Ușa principală s-a deschis brusc. Muzica s-a oprit o clipă, ca și cum orchestra ar fi simțit tensiunea din aer. Gabriel a apărut în prag, purtând un costum negru impecabil, cu o privire pătrunzătoare și hotărâtă.
„Bună seara”, a spus el cu o voce care a străpuns tăcerea ca un cuțit.
Toate privirile s-au îndreptat spre el. Letitia a zâmbit larg, gata să-l salute, dar el a trecut pe lângă ea fără să se uite. S-a dus direct la Nena, care încă stătea la masă cu prăjitura, cu capul plecat.
Când a ajuns la ea, i-a luat ușor mâna.
„De ce ai lăsat-o să te umilească?”, a întrebat el suficient de tare pentru a se răspândi murmurul pe hol.
Letitia a ridicat o sprânceană, prefăcându-se inocentă.
„Draga mea, doar glumeam… nu e nimic…”
Gabriel și-a întors capul spre ea cu o privire rece.
„Glumele dumneavoastră, domnișoară Letitia, nu mai sunt amuzante. Dar știți ce e mai trist? Că oamenii ca dumneavoastră nu înțeleg niciodată adevărata valoare a unui suflet bun.
Și apoi, cu o încredere care a liniștit sala, s-a întors către toți invitații și a spus:
„Această femeie pe care o disprețuiți nu este bona mea. Este mama mea. M-a crescut, m-a hrănit, mi-a ținut fruntea când am avut febră și m-a învățat ce este dragostea adevărată. Iar dumneavoastră… nu ați învățat niciodată ce înseamnă asta.”
Câteva doamne și-au lăsat ochelarii jos. Altele s-au prefăcut că își îndreaptă rochiile. Carol a rămas nemișcată, sfâșiată între mândrie și rușine.
Nena a simțit lacrimi adunându-se în colțurile ochilor.
„Gabriel, nu e nevoie…”, a șoptit ea.
„Este necesar, mamă”, a spus el, accentuând cuvântul „Mamă” ca și cum ar fi fost o declarație de război.
Apoi, fără să mai spună nimic, a scos un plic mic din buzunar, l-a pus pe masă cu fursecuri și a spus tare:
„Astăzi am semnat documentele pentru fundația pe care o vom înființa împreună.” „Se va numi «Inima Nenei» și va ajuta copiii care cresc fără părinți.”
Un murmur a străbătut mulțimea. Unii au bătut din palme timid, alții și-au acoperit ochii.
Letitia și-a mușcat buza, neștiind unde să se uite.
Gabriel s-a întors către tatăl ei.
„Tată, poate că afacerile te-au îmbogățit, dar femeia aceea m-a făcut bărbat.”
Carol Castro a închis ochii o clipă, apoi s-a ridicat și a spus răgușit:
„Ai dreptate, fiule… ai dreptate.”
Nena a izbucnit în lacrimi, iar Gabriel a îmbrățișat-o, nepăsător. Invitații au început să plece unul câte unul, în tăcere, jenați de propriul spectacol.
Petrecerea se terminase. Nu mai era vorba de bani, lux sau prefăcătorie. În seara aceea, în vila familiei Castro, pentru prima dată în viața mea, adevărul a strălucit mai tare decât orice candelabru.