„Ai auzit?”, a întrebat una dintre asistente, îndreptându-și cămașa.
„Cum să nu-mi fie milă de acest om? Dar dacă fratele lui chiar vine, poate că mai are o șansă.”
Vera a simțit cum îi alunecă pământul de sub picioare.
Fratele lui?
Florin îi spunea mereu că este singur pe lume. Că părinții lui au murit devreme și că nu mai are pe nimeni. Niciodată, în douăzeci de ani de căsnicie, nu-l pomenise pe fratele său.
„E de la țară”, a continuat a doua asistentă. Dintr-un sat de lângă Botoșani. A spus că va veni mâine dimineață.
Inima Verei a început să bată nebunește.
O minune. A fost o minune.
S-a ridicat de pe bancă și s-a întors clătinându-se spre spital. Coridoarele miroseau a dezinfectant, iar fiecare secundă părea mai grea decât un sac de ciment. L-a găsit pe doctorul Ionescu în cabinetul său. „Domnule doctor… este adevărat? Există un potențial donator?”
Doctorul s-a uitat la ea mult timp, apoi a oftat.
„Oficial, nu pot confirma nimic. Ne-a sunat un bărbat. Spune că este fratele pacientului. Trebuie să verificăm compatibilitatea.”
Vera a plecat tremurând.
Nu dormise toată noaptea. S-a așezat pe un scaun lângă patul lui Florin, ținându-l de mână. La un moment dat, bărbatul a deschis ochii.
„Ce s-a întâmplat, Vera?”
„Nimic… Sunt doar obosit.”
Dimineața, ușa camerei s-a deschis. Un bărbat de patruzeci de ani, îmbrăcat în haine simple și prăfuite, stătea stângaci în prag. Avea aceiași ochi ca Florin.
„Sunt Ion”, a spus el încet. „Fratele lui.”
Vera a simțit lacrimi din nou în ochi. Nu de durere, ci de speranță.
Testele au durat ore întregi. Fiecare minut era o tortură. Când Dr. Ionescu a părăsit laboratorul, Vera s-a ridicat în picioare.
„Este compatibil”, a spus doctorul. „Avem o șansă reală.”
Operația a durat mult timp. A fost greu de suportat. Vera stătea pe hol, strângând în mână o mică icoană pe care o cumpărase de la o biserică din apropiere. Își promisese că, dacă Florin supraviețuia, o vor lua de la capăt. Își vor vinde apartamentul, se vor muta la țară, vor trăi simplu, fără goana după bani, fără stres.
După ore întregi, ușa sălii de operație s-a deschis.
„A funcționat”, a spus doctorul. „Amândoi sunt în stare stabilă.”
Vera a izbucnit în lacrimi, de data aceasta cu genunchii tremurând de bucurie.
Florin s-a trezit două zile mai târziu. Slăbit, dar viu.
„Ai rămas cu mine”, i-a șoptit Vera.
Câteva luni mai târziu, stăteau pe o bancă într-un parc liniștit din Iași. Ion, fratele pe care îl găsiseră, a râs cu ei. Viața nu mai era ușoară, dar era adevărat. Trăiau cu un salariu mic, numărând fiecare leu, dar aveau ceea ce era cu adevărat important.
Uneori, o conversație auzită prin surprindere poate schimba soarta.Iar pentru Vera și Florin, a fost începutul unei a doua vieți.