Andrei a stat nemișcat câteva secunde, ca și cum întreaga lume s-ar fi oprit.
Apoi a alergat la mama lui.
„Mamă… Mamă, sunt eu… Andrei…”
Ana Maria l-a privit lung, neîncrezătoare. A ridicat o mână tremurândă și i-a atins obrazul. Când l-a recunoscut, a izbucnit în plâns. Lacrimi slabe, neputincioase.
A luat-o în brațe și a simțit cât de ușoară devenise. Ca și cum ar fi ținut un copil în brațe.
În spatele lui, Cristina mormăia ceva. Că nu voia. Că mama ei era bolnavă. Că ar fi fost mai bine așa. Că făcuse tot ce putea.
Andrei s-a ridicat încet.
Privirea lui nu mai era cea a unui om tocmai întors din război. Era mult mai frig.
Și-a scos telefonul și a chemat o ambulanță. Apoi poliția.
Cristina a înlemnit.
„Andrei, ce faci? Te faci de râs în tot cartierul!”
Nu a răspuns.
Când a sosit echipa de salvare și echipajul, vecinii stăteau deja la poartă. Toată lumea știa că Andrei se întorsese. Toată lumea știa că primise o sumă consistentă în lei drept compensație pentru anii petrecuți pe front. Toată lumea știa că renovările fuseseră făcute.
Dar nimeni nu știa ce era în șopron.
Paraliștii au dus-o pe Ana Maria pe o targă. O vecină a început să plângă. O altă femeie și-a făcut semnul crucii.
Cristina a încercat să rămână calmă. Să explice. Că bătrâna nu voia să fie acasă. Că duhoarea ei urât. Că era greu de întreținut.
Polițistul s-a uitat lung la ea.
Andrei a intrat în casă, a luat toate documentele. Contracte. Declarații. A văzut cum, în absența lui, casa trecuse la Cristină. Cum cheltuia banii pe mobilă, haine, vacanțe.
A înțeles totul.
Nu a țipat. Nu a lovit.
A doua zi, a depus cererea de divorț.
A cerut anularea moștenirii. A prezentat dovezi că mama sa fusese neglijată și abuzată. A arătat fotografii din șopron.
Povestea s-a răspândit rapid în tot orașul.
Cristina a pierdut totul.
Casa a revenit pe numele Andrei. A fost nevoită să se mute, luând cu ea doar lucrurile personale. Fără mașină. Fără economii.
Andrei a vândut mobilă scumpă. Un televizor imens. Rochii și blănuri. A economisit mulți bani în lei.
Cu acești bani, pur și simplu a renovat casa, exact ca înainte. A înlocuit gardul de lemn. I-a creat mamei sale o cameră caldă, cu un pat nou, perdele curate și o icoană pe perete.
Ana Maria și-a revenit încet. Datorită tratamentului. Mâncării calde. Datorită îngrijirilor.
Într-o dimineață, cei doi stăteau pe o bancă în fața casei. Soarele bătea ușor.
„O, Andrei… Credeam că nu te voi mai vedea niciodată”, a spus ea.
El i-a strâns mâna.
„Cât voi trăi, nimeni nu te va mai închide într-un șopron. Niciodată.”
Vecinii îl priveau altfel acum. Nu doar ca pe un erou care se întorsese din război.
Ci ca pe un adevărat fiu.
Și Cristina?
A plecat din oraș. Se spune că s-a mutat într-un mic apartament închiriat și lucrează într-un salon. Fără lux. Fără parfumuri scumpe.
Andrei nu s-a uitat niciodată înapoi.
Pentru el, adevărata victorie nu a fost obținută pe front.
Ci în curtea din spate a propriei case.
Unde și-a salvat mama.