După ce închise telefonul, mâna îi tremura ușor. Preț de câteva secunde, rămase nemișcată, privind fix și ascultând liniștea din studio. Apoi Mihăiță se apropie de ea, ținând iepurașul în brațe.
„Mami, de ce plângi?”
Cătălina îl strânse la piept și îl sărută pe cap.
„Nu plâng, draga mea… doar mă odihnesc puțin.”
Dar știa că nu era doar oboseală. Era începutul unei vieți noi.
Primele zile au fost grele. Foarte grele.
Dimineața, se trezea înaintea lui Mihăiță, își făcea un ibric de cafea și se așeza pe marginea patului câteva minute, holbându-se la pereții goi. Fără mobilă, fără perdele, fără „acasă” în sensul în care fusese înainte.
Dar era liniște.
Și acea tăcere, deși inițial apăsătoare, nu mai conținea nicio remușcare.
Nu mai calcula.
Nu mai făcea datorii.
La serviciu, colegii ei au observat schimbarea. Era mai calmă, dar și mai hotărâtă. Nu mai era de acord cu totul, nu mai tăcea reflexiv.
O săptămână mai târziu, a primit un mesaj de la Radu:
„Te dau în judecată. Nu spune că nu ți-am spus.”
Cătălina a citit mesajul de două ori. Apoi a închis.
Nu-i mai era frică.
În ziua audierii, purta o rochie simplă bleumarin și părul prins într-un coc. Nu voia să impresioneze pe nimeni. Pur și simplu voia să fie sinceră.
Radu a sosit în costum, încrezător, cu o servietă în mână. O privire scurtă – rece, calculată.
În sala de judecată, totul părea mic și rece.
Judecătorul a auzit mai întâi cererea lui Radu. Tabelul, sumele, „investiția” în familie.
Apoi a fost rândul Cătălinei.
Vocea îi tremura la început, dar doar pentru o clipă.
„Nu am împrumutat bani”, a spus ea. „Am fost mamă. Mi-am crescut copilul. Am stat trează toată noaptea, am fost la doctor, am avut grijă de casă. Nu e o datorie. E familie.”
Sala de judecată s-a amuțit.
Judecătorul a pus câteva întrebări și apoi a închis cazul.
Verdictul a fost emis câteva zile mai târziu.
Moțiunea lui Radu a fost respinsă.
În schimb, a fost obligat să-i plătească pensie alimentară lui Mihăița.
Când Cătălina a citit ziarul, nu a zâmbit. Nu a sărit de bucurie.
Pur și simplu a simțit… pace.
O pace profundă, pură.
Seara, în studio, Mihăiță desena la măsuța lui mică.
„Mamă, uite! Noi doi!”
Cătălina s-a apropiat și s-a aplecat peste el.
Carteaua arăta două siluete ținându-se de mână. Un soare mare răsărea deasupra lor.
„Ce frumos, dragostea mea.”
„Suntem fericiți, nu-i așa?”
A închis ochii pentru o clipă.
„Da. Suntem.”
Și pentru prima dată după mult timp, a simțit cu adevărat că era adevărat.