„Sunt originale.”
Pentru o clipă, nu am auzit nimic altceva. Doar respirația mea.
„Toate?” am șoptit.
„Aproape toate. Doi sunt copii, dar restul… Oana, valoarea lor estimată depășește trei milioane de lei. Și este o estimare rezonabilă.
Trei milioane.”
Am închis ochii. Mi-am amintit de râsul lui Andrei la firma de avocatură. „De unde veți lua banii ăștia?”
De acolo, mi-am spus. Din podul casei mele.
Marina m-a pus în legătură cu o casă de licitații importantă din București. Oamenii veneau la Poieni. Se uitau, făceau poze și vorbeau în șoaptă.
Casa mea, „muzeul”, cum o numea Andrei, a căpătat brusc un nou sens.
În ziua licitației, am mers la București cu o inimă cât un purice. Nu purtam haine scumpe. Doar o simplă rochie bleumarin.
Sala era plină. Colecționari, investitori, oameni care vorbeau serios despre artă.
Primul tablou s-a vândut cu mai mult decât prețul estimat.
Al doilea — chiar mai mult.
Îmi transpirau palmele de la al treilea.
Sumele au continuat să crească. Sute de mii de lei. Apoi peste un milion.
În cele din urmă, totalul a depășit patru milioane de lei.
Patru milioane.
Am ieșit afară și am plâns. Nu pentru bani.
Pentru mine.
Pentru femeia care stătea la masă, așteptând în liniște ca bărbatul să iasă din baie.
Cu acei bani, am făcut ceea ce era cel mai important: am terminat casa. Nu numai că am renovat-o, dar am restaurat-o cu grijă. I-am păstrat sufletul original.
Am deschis acolo o mică pensiune culturală. Am numit-o „La Oană”. În fiecare vară, organizăm ateliere de pictură pentru copiii din sat. Gratuit.
Am angajat oameni din Poienia. Am economisit banii. Mi-am cumpărat o mașină modestă, achitată integral. Fără plăți. Fără datorii.
Într-o zi, la aproape un an după divorț, l-am văzut pe Andrei. Din întâmplare, într-o cafenea din București.
Îmbătrânise. Sau poate doar părea obosit.
S-a uitat la mine mult timp.
„Am auzit… despre tablouri.”
Am zâmbit.
„Da. Casa a fost o investiție bună.”
Voia să mai spună ceva. Nu-și găsea cuvintele.
Cristina nu era cu el.
Am plecat prima.
Afară, mirosea a ploaie de vară.
M-am urcat în mașină și am condus spre Poieni. Spre casa mea. Spre viața mea.
Uneori, ceea ce pare a fi o pierdere este doar începutul.
Și tăcerea în care am întrebat: „Cine este Cristina?” a fost de fapt primul meu pas spre libertate.