Am rămas pe loc, cu genunchii moi, în timp ce roțile căruciorului lui scârțâiau tot mai departe. O angajată m-a întrebat dacă sunt bine. Am dat din cap fără să aud ce spune. Tot ce vedeam era spatele lui, mersul ușor aplecat, exact ca atunci când Ionuț era obosit.
Am ieșit din Carrefour fără să mai cumpăr nimic. Aerul rece m-a izbit în față, dar nu m-a trezit. L-am văzut încărcând plasele într-o Dacie veche, gri. Ionuț urâse mereu mașinile vechi. Spunea că nu sunt sigure. Totuși, a pornit motorul cu o mișcare familiară, aceeași pe care o făcea când plecam la țară.
L-am urmat. Nu știu de unde am avut putere.Străzile mi se amestecau în fața ochilor. S-a oprit într-un cartier de blocuri vechi, la marginea orașului. Un bloc cenușiu, cu tencuiala căzută. A urcat la etajul doi.
Am așteptat.Nu știu cât.
Când a ieșit, era deja seară. M-a văzut stând lângă scară și a oftat.
— Doamnă, v-am spus…
— Doar un minut, te rog, am spus. Un singur minut.
A ezitat.Apoi a deschis ușa apartamentului.
Înăuntru mirosea a mâncare simplă, a cartofi prăjiți. Pe masă era o hârtie cu datorie de la întreținere. Am recunoscut scrisul. Al lui Ionuț. Mi s-a tăiat respirația.
— De unde știi să scrii așa? am întrebat.
S-a uitat lung la mine.Pentru prima dată, nesigur.
— Așa scriu de când mă știu.
L-am privit. Pe perete era o poză veche cu o femeie în vârstă. Mama lui. Moartă de zece ani. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.
— Ai avut un accident, i-am spus încet. Ai fost declarat mort.— Nu, a spus el. Am avut un accident, da. M-au găsit pe marginea drumului, fără acte. Am stat luni întregi în spital. Nu mi-am amintit nimic.
A tăcut.— Când mi-am revenit, eram alt om. Sau așa mi s-a spus.
Am scos din geantă certificatul de deces. L-a citit. Mâinile îi tremurau.
— Eu… eu am fost la propria mea înmormântare? a șoptit.
Atunci a cedat.S-a așezat pe scaun și și-a prins capul în palme.
I-am spus totul. Accidentul, sicriul sigilat, cripta. Cum nu m-au lăsat să-l văd. Cum medicul spusese că e prea grav.
— Cineva a greșit, am spus. Sau cineva a mințit.
În zilele următoare, adevărul a ieșit la iveală. Un bărbat fără familie, decedat în același timp, fusese confundat cu el. O greșeală de acte. O viață închisă dintr-o semnătură.
Când a venit acasă, în apartamentul nostru, a privit totul ca pe un vis. A atins masa, patul, poza de la nuntă. Am plâns amândoi.
— Nu știu dacă sunt același om, a spus. Dar vreau să fiu.
Nu a fost ușor. A trebuit să-și recapete identitatea, numele, viața.Dar într-o dimineață, m-a trezit cu aceeași voce răgușită și mi-a spus:
— Elena, sunt acasă.
Atunci am știut.Moartea îl luase o dată.Dar viața ni-l adusese înapoi.