Întrebarea copilului a căzut mai greu decât orice reproș.
Valentina a coborât privirea spre Toma și i-a zâmbit, un zâmbet mic, strâns, învățat în anii în care trebuia să fie și mamă, și tată, și stâlp.
— E un om care a cunoscut-o pe mami demult, a spus ea încet.
Radu a simțit cum cuvintele îl ard. „Demult”. Ca și cum cinci ani ar fi fost o viață întreagă. Ca și cum tot ce fusese cândva nu mai avea dreptul nici măcar la un nume.
— Pot să… pot să stau puțin? a întrebat el, aproape șoptit. Să vorbim. Promit că nu fac scandal.
Nea Esteban s-a uitat la Valentina. Nu i-a spus ce să facă. Doar a așteptat. Așa făcea mereu satul cu ea: o sprijinea, dar nu-i lua deciziile din mână.
Valentina a oftat adânc.
— Cinci minute, a spus. Atât.
Au mers spre banca veche de lângă casă. Lemnul era crăpat, ros de ani, dar ținea încă. Ca ea. Toma s-a așezat pe treapta de la intrare, cu o mașinuță în mână, sub privirea atentă a lui nea Esteban.
Radu s-a așezat greu.
— Am aflat acum un an că sunt bolnav, a spus direct. N-am știut cum să vin. N-am știut dacă am dreptul.
Valentina a simțit o strângere în piept, dar nu și-a lăsat vocea să tremure.
— Sunt mulți oameni bolnavi, Radu. Nu toți fug.
— Știu. Am greșit. Am greșit în toate felurile posibile.
A scos un plic din interiorul sacoului. Nu era gros, nu era ostentativ. L-a pus pe bancă, între ei.
— Nu vreau să cumpăr nimic, a spus repede. Nici iertare. Nici liniște. Vreau doar să știu că n-o să vă lipsească nimic.
Valentina a deschis plicul. Un extras de cont. O sumă care, pentru ea, însemna ani de muncă.200.000 de lei.
— Nu, a spus imediat, împingând plicul înapoi. N-am crescut copilul ca să apari tu cu bani și să-ți speli vina.
Radu a dat din cap.
— Nu pentru mine. Pentru el. Pentru școală. Pentru doctor. Pentru ce n-am fost eu în toți anii ăștia.
Tăcerea s-a așternut grea. Se auzeau doar greierii și vântul prin frunzele de roșii.
Valentina s-a ridicat.
— Dacă vrei să faci un gest care să schimbe ceva, nu începe cu bani.
S-a apropiat de Toma.
— Uite-l. Asta e realitatea ta.
Radu s-a ridicat încet și s-a lăsat pe vine, la nivelul copilului.
— Bună, a spus. Îmi place mașinuța ta.
Toma l-a privit lung, apoi a ridicat din umeri.
— Tata mi-a făcut una din lemn, a spus senin.
Radu a simțit cum i se taie respirația.
— Tatăl tău e un om bun, a spus el, fără să știe de ce.
— Da, a confirmat Toma. Muncește mult.
Valentina a înțeles atunci. Gestul care conta nu era plicul. Era acceptarea.
— Dacă vrei să faci parte din viața lui, a spus ea, începi cu adevărul. Fără promisiuni. Fără dispariții. Vii, stai, pleci când trebuie. Și respecți.
Radu a încuviințat.
— Voi face cum spui. Chiar dacă o să doară.
Nea Esteban s-a apropiat și a pus o mână grea pe umărul lui.
— A doua șansă nu se cere. Se dovedește.
Radu a lăsat plicul pe masă, nu ca o condiție, ci ca un ajutor. A urcat în Mercedes, dar înainte să plece, s-a întors.
— Mulțumesc că nu m-ai gonit.
Valentina a rămas în prag, cu Toma lângă ea, privind mașina dispărând în praful drumului.
Pentru prima dată după cinci ani, nu a mai simțit furie. Doar liniște.
Nu pentru că îl iertase.
Ci pentru că, în sfârșit, viața ei nu mai era o rană deschisă, ci o poveste care mergea mai departe, în picioare, pe pământul ei.