Nu era o petrecere obișnuită.
Am lăsat ușa deschisă și am făcut un pas înapoi. Mama a intrat încet, ca și cum fiecare pas ar fi costat. S-a așezat pe marginea canapelei și și-a șters ochii cu colțul unui șervețel.
„Ce s-a întâmplat?” am întrebat, deși deja începeam să bănuiesc ceva.
A oftat adânc, ca și cum ar fi cărat în spate ani de cuvinte nerostite.
„Radu… a luat niște datorii.”
Asta nu m-a surprins. Fratele meu a fost întotdeauna genul care trăiește pe credit și speră că „se va rezolva cumva”.
„Cât?” am întrebat simplu.
Mama a ezitat.
„Aproape 2 milioane de lei.”
Am tăcut câteva secunde. Nu suma m-a șocat, ci faptul că nimeni nu spusese nimic până atunci.
„Și casa…” a continuat ea – el voia să o folosească drept garanție. De aceea tot suna oamenii, de aceea avea „întâlniri”. Încerca să ne impresioneze… să ne arate că eram bogați, stabili.
Am simțit un nod în stomac.
Deci nu era doar lipsă de respect. Era un plan.
„Și știai?” am întrebat.
Mama și-a coborât privirea.
„Am crezut că o să fie bine. E fratele tău…”
M-am așezat și eu în fața ei.
„Nu, mamă. Asta nu e o scuză pentru a spune «e fratele meu».”
În acel moment, ușa s-a deschis brusc. Radu.
Ochii lui erau roșii, dar nu de la plâns. De la nervozitate.
„Ai rezolvat-o, nu-i așa?” a spus el sarcastic. „Ai vândut totul. Felicitări.”
„Da, am rezolvat-o”, am răspuns calm.
„M-ai lăsat în suspans!”
Am clătinat din cap.
„Nu te-am îndatorat.”
A început să se plimbe prin cameră, nervos.
„Oamenii ăștia nu glumesc, Klara. Nu înțelegi. Voiau securitate. Casa era singura soluție.”
„Nu era a ta”, am spus ferm.
A făcut o pauză și s-a uitat la mine cu atenție.
„Era casa familiei.”
„Nu. Era responsabilitatea mea.”
Tăcere.
Pentru prima dată, nu avea un răspuns pregătit.
Am continuat, mai calm:
„Tata a lăsat casa pe numele meu tocmai pentru că știa cum ești. Știa că o vei pierde într-o zi.”
Cuvintele au căzut greoi între noi.
Mama a început să plângă din nou.
„Ce facem acum?”, a șoptit ea.
Am respirat adânc.
„Acum… o luăm de la capăt.”
Radu a scos un râs scurt și amar.
„Ușor de spus când ai milioane în cont.”
M-am ridicat și m-am dus la sertar. Mi-am scos servieta și am pus-o pe masă.
„Uite niște bani”, am spus. „Nu destui cât să-ți acopere toată prostia, dar destui cât să nu ajungi pe stradă.”
A părut surprins.
„De ce m-ai ajuta?”
L-am privit fix.
„Pentru că, la urma urmei, ești fratele meu. Dar asta e ultima dată.”
Mama s-a uitat la mine cu lacrimi în ochi.
„Klara…”
„Nu e un cadou”, am continuat. „E o oportunitate. Dacă o ratezi, nu voi mai veni data viitoare.”
Radu a luat încet servieta. Pentru prima dată, nu părea rebel. Părea… mic.
„Mulțumesc”, a mormăit el.
Nu am răspuns.
Pentru că știam că adevărata schimbare nu vine din cuvinte.
Au plecat după câteva minute.
Când ușa s-a închis, s-a lăsat liniștea în apartament. O tăcere pe care o așteptam de mult timp.
M-am dus la fereastră și m-am uitat afară.
Nu mi-am pierdut casa.
Mi-am pierdut iluzia.
Și pentru prima dată, mi-am recăpătat controlul asupra vieții.