Nu aștepta pe nimeni.
Și-a șters mâinile de șorț și a deschis-o încet.
O mașină neagră și strălucitoare, genul pe care îl vezi doar la televizor, stătea în fața porții. Și lângă ea… doi bărbați în uniforme de pilot.
Cu șepci băgate sub braț.
Cu zâmbete tremurânde.
„Mamă…”
Mătura i-a căzut din mână.
Pentru o clipă, nu a recunoscut fețele. Timpul le schimbase. Dar ochii… ochii erau aceiași.
„Marius? Paul?”
Au pășit înainte și amândoi au îmbrățișat-o imediat. Uniformele lor miroseau a parfum scump și a călătorie lungă. Ea mirosea a săpun ieftin și a casă.
Dar îmbrățișarea era aceeași.
„Am venit să te luăm, mamă”, a spus Paul, cu vocea frântă.
„Unde mă duci, mamă?”, a întrebat ea, zâmbind printre lacrimi.
Marius i-a întins un plic.
Înăuntru era un bilet de avion. Numele ei era scris cu litere mari. Destinația: București–Roma.
„Ce este asta?” a șoptit ea.
„Ți-am promis că vei fi prima persoană în avionul nostru”, a spus Marius. „Astăzi sunt comandantul. Paul este copilotul. Și tu… tu ești pasagerul nostru de onoare.”
Elena și-a acoperit gura cu mâna.
„Eu? Zbor?”
„Da, mamă. Clasa business. Și mai mult.”
Paul a deschis portbagajul mașinii. Înăuntru era o valiză nouă.
„Te ducem în vacanță. O lună întreagă. Roma, apoi Paris. Și apoi… te ducem la mare, în Grecia. Totul plătit. De la locurile noastre de muncă.”
Elena a început să plângă și să suspine.
„N-am făcut nimic…”
Marius i-a luat mâinile crăpate în ale lui.
„Ai vândut totul, mamă. Casa. Pământul.” Ai muncit până ți-au sângerat mâinile. Ai mâncat mai puțin ca să putem mânca noi. Ai fost singură timp de douăzeci de ani.
Paul a continuat:
„Acum e rândul nostru.”
În aceeași zi, vecinii au ieșit pe punte, uimiți să o vadă pe doamna Elena urcând într-o mașină scumpă, braț la braț cu doi piloți, ca o regină.
La aeroport, când a pășit pe pistă, inima îi bătea cu putere ca în tinerețe.
Când a urcat treptele avionului și a văzut numele fiului ei scris pe ușa cabinei, picioarele i-au slăbit.
Mariusz a ieșit din cabină și a spus tare, în fața echipajului:
„Doamnă Elena, bine ați venit la bord. Acest zbor este pentru dumneavoastră.”
Toată lumea a aplaudat.
S-a uitat în jur, apoi la cerul albastru.
Acum douăzeci de ani, stătuse în piață, strigând: „Clătite calde!” Acum zbura deasupra norilor.
Avionul a decolat lin.
Elena și-a strâns cureaua cu mâinile tremurânde, dar a zâmbit.
Pentru că uneori o mamă crede că pur și simplu își ajută copiii să își îndeplinească visele.
Fără să știe că într-o zi copiii ei îi vor da înapoi cerul.