Hai măi de ce crezi tu că ăsta e apartamentul tău s-a revoltat soacra. E casa lui Serghei deci e și a noastră.

Anna a încremenit. Cuvintele au lovit-o ca o găleată de apă rece turnată în cap. Apartamentul ăsta era casa ei, locul pe care-l cumpăraseră chiar înainte de nuntă. Părinții ei ajutaseră, ca în sfârșit să aibă un loc al ei, unde să-și înceapă viața cu soțul.

Și acum, în fața ei, stătea soacra – de parcă apartamentul ăsta era brusc „al familiei”.

— Mă scuzați, dar pe ce vă bazați când spuneți asta? — întrebă Anna rece, încercând să-și păstreze calmul.

— Pe ce? Pe faptul că Serghei e fiul meu! — spuse Olga, îndreptându-se și încrucișându-și brațele. — Cât timp el locuiește aici, apartamentul e al familiei. Și dacă tu crezi că o să ne dai afară, te înșeli amarnic!

Anna nu-și credea urechilor.

— Olga Ivanovna, să fie clar: apartamentul a fost cumpărat cu banii părinților mei. Actul de proprietate e pe numele meu. Serghei e soțul meu, de-aia locuiește aici, nu pentru că vreți voi să vă mutați.

— Asta e părerea ta, drăguțo. Eu zic că dacă fiul meu trăiește aici, e normal să fie al familiei! — îi tăie vorba Olga cu un ton batjocoritor. — Și Serghei lucrează, contribuie și el!

— Da, lucrează. Dar toate cheltuielile lunare, întreținerea, reparațiile, până și mobila – toate au fost plătite de mine. — răspunse Anna ferm. — Și să nu uităm, legea nu funcționează după cum vreți dumneavoastră, ci după acte.

Buzele soacrei se strânseră într-o linie subțire, iar ochii i se umplură de furie.

— Lasă că vedem ce zice Serghei! — izbucni. — Ce, crezi că n-o să-și apere familia? O să vorbim cu el, și vedem noi cine rămâne aici până la urmă!

Anna făcu un pas înapoi. Simțea că asta nu mai e doar o ceartă simplă, ci începutul unei tensiuni mult mai mari. Nu-i era frică, dar era dezamăgită. Cum s-a ajuns aici?

Și atunci s-a întâmplat ceva ce nimeni nu se aștepta.

A doua zi dimineață, când Anna s-a trezit, în living erau bagajele Olgăi.

Și Serghei.

— Mama stă câteva zile aici. Are nevoie să se odihnească. Acum n-are unde să meargă. Și, oricum, apartamentul ăsta nu e doar al tău. — spuse el încordat, dar ferm.

Anna se uită șocată la el.

— Serios? Tu chiar spui că poate să stea aici? Că poate intra pe proprietatea mea fără să vorbim deloc despre asta? — întrebă ea încet.

— Uite, și pentru mine e acasă. Și ea e mama mea. Oricum o dăm, tot o să trebuiască să facem un compromis.

Atunci Anna a înțeles: ceva s-a schimbat fundamental. Nu mai era vorba doar de apartament. Era vorba de respect, de limite — și de cine e alături de ea și cine nu.

În seara aia, Anna stătea singură în dormitor, cu actul de proprietate în mână. Gândurile îi fugeau în toate direcțiile.

Apartamentul era al ei. Dar sentimentul de acasă… începea să dispară.

Și atunci a luat decizia. Una la care nimeni nu se aștepta — dar pe care mulți, mai târziu, aveau să o admire și să spună: „aș fi vrut să fiu și eu la fel de curajos”.