Antonina îşi strânse buzele şi rămase tăcută. Ea știa de mult că cuvintele rele nu se termină cu explicații. Se termină doar în acțiuni. Sau deloc.
A doua zi, unchiul Wasil s-a apropiat. A ridicat vocea, astfel încât să-l audă întregul pătrat.
— De unde iei banii pentru a cumpăra mâncare pentru copiii străzii? Nu este suficient ceea ce câștigi?
Antonina luă vasul și îl îndreptă. Ea se uită drept înainte.
— Din munca mea, Wasil. Din aceeași muncă din care îți iei pâinea.
Oamenii din jurul ei au tăcut. Cineva a tușit. Cineva a cumpărat cartofi. Viața a continuat.
Băieții continuau să vină. Vara, toamna, iarna. Antonina punea mămăligă, ouă fierte și uneori o bucată de carne în pachetele lor. Nu mult, dar cald. Ea le-a spus să se spele pe mâini ca să nu lipsească de la școală. Nici măcar nu știa unde învață, dar era sigură că învață. Își dădea seama după felul în care vorbeau.
Într-o primăvară nu au mai apărut.
Zilele au trecut. Săptămână. Două.
Antonina privi spre capătul pieței cu un nod în gât. Și-a spus că asta e viața. Copiii cresc, pleacă, se pierd. Dar ceva a durut.
După aproximativ o lună a aflat. Vânzătorul i-a spus că subsolul de pe strada Fabricii este închis. Copiii au fost luați de serviciile sociale.
Antonina a plâns acasă, pe întuneric. Apoi s-a șters la ochi și a mers la piață a doua zi. Trebuia să trăiască.
Au trecut anii.
Antonina a îmbătrânit. A părăsit piața, vândută mai rar. Ea locuia într-o pensiune mică și ce a reușit să vândă din grădina ei. Uneori, în timp ce gătea cartofi, se gândea la doi băieți slabi în haine supradimensionate.
Într-o dimineață de toamnă stătea pe o bancă în fața casei ei. Frunzele erau galbene. În aer se simțea un miros de fum.
Două mașini negre strălucitoare au oprit în fața porții. Doi bărbați înalți și bine îmbrăcați au ieșit. Costumele erau simple, dar scumpe. Pantofi curați. Privirea lor era calmă.
Antonina se ridică, speriată.
— Ai greșit adresa, spuse el încet.
Unul dintre bărbați a zâmbit. A scos din buzunar două monede de aramă vechi, uzate.
Antonina se rezemă de poartă. Inima îi bătea ca atunci când căra un butoi cu apă.
-Ion…Mihai…
Au îmbrățișat-o cu blândețe, de parcă ar fi fost ceva fragil. Atunci nu au spus prea multe. Au ieșit în curte și s-au așezat la masă. Au mâncat cartofi fierți cu sare, ca pe vremuri.
I-au spus mai târziu.
Au crescut în centru. Învățau. Au lucrat. Au deschis o brutărie. Apoi încă unul. Acum aveau mai multe. Pâine simplă, pâine bună, ca pe vremuri.
„Nu am uitat”, a spus Mihai. Nici o zi.
Și-au lăsat geanta pe masă. Antonina nu a vrut să-l deschidă.
Ion dădu din cap.
-Știm. De aceea am venit.
Era un contract în geantă. Casa ei urma să fie renovată. Facturile plătite. O sumă lunară, suficientă pentru ca ea să trăiască în pace.
Au pus o mică placă de lemn pe poartă.
“Ne împărțim pâinea. Așa începe omenirea.”
Antonina a rămas pe bancă mult după plecarea lor. Ea ținea o monedă de aramă în mână. Ea a zâmbit și a plâns în același timp.
Și pentru prima dată după mulți ani, știa sigur că nimic bun din viața ei nu a fost irosit.