Simțeam că nu mai pot respira.
Îmi tremurau mâinile când luam hârtia. Literele erau amestecate sub ochii mei.
„Doamnă Popescu”, a spus doctorul încet, „există un sedativ puternic în această mostră. În doze mici, induce somnul. În timp… îți afectează memoria, reflexele și voința.”
Am ridicat privirea.
„Ce vreți să spuneți…?”
„Vă referiți la faptul că cineva vă ține într-o stare de slăbiciune. Control.”
Mi s-a făcut frig.
Toate acele seri… toate acele băuturi… toate acele dimineți când mă simțeam amețită, obosită… am dat vina pe vârstă.
Dar nu era vârsta.
Era el.
Am ieșit din clinică ca într-un vis. Bucureștiul era plin de viață, oamenii se grăbeau, mașinile claxonau… dar pentru mine, totul era înăbușit, ca și cum ar fi fost sub apă.
Șase ani.
Șase ani de încredere în el.
Șase ani de iubire pentru el.
Șase ani de băut, noapte de noapte… orice îmi dădea.
În noaptea aceea, nu i-am spus niciun cuvânt.
Am zâmbit. Am mâncat. M-am comportat normal.
Și el… ca întotdeauna, calm, atent, perfect.
„Ți-am făcut un ceai”, mi-a spus.
Am luat paharul.
De data aceasta, l-am dus la buze… dar nu am băut.
„Mă duc la baie”, i-am spus.
Și am aruncat totul în chiuvetă.
În noaptea aceea, nu am dormit.
M-am ridicat și m-am uitat la el.
Fața lui calmă… respirația lui calmă… omul pe care îl consideram sistemul meu de sprijin.
Și apoi mi-am dat seama de ceva dureros:
Nu-l cunoșteam deloc.
A doua zi dimineață, am sunat un avocat.
Nu orice avocat. Un avocat bun.
I-am povestit totul.
„Vreau să-l prind”, am spus, „și vreau să scap de el fără să pierd nimic.”
Mi s-a format rapid un plan.
Timp de o săptămână, am jucat rolul unei femei naive. Am băut „ceaiul”… dar l-am vărsat de fiecare dată.
Între timp, am instalat camere discrete în bucătărie.
Și într-o seară… s-a întâmplat din nou.
Andrei a scos sticla.
A aplicat picăturile.
Totul era filmat.
Totul.
Când i-am arătat videoclipul… a încetat să mai zâmbească.
Pentru prima dată, masca i-a căzut.
„Nu e ceea ce crezi”, a spus el.
Dar exact asta am crezut și eu.
Voia să slăbească. Să mă facă dependentă. Să mă controleze.
Poate că într-o zi… va semna ceva.
Sau nu voi mai putea reacționa.
Nu am mai așteptat.
L-am dat afară din casă în aceeași zi.
Cu poliția.
Cu un avocat.
Cu tot.
Divorțul a fost rapid.
Dovezile… prea evidente.
A dispărut fără nimic.
Niciun ban.
Nicio explicație care să conteze.
În prima noapte singură… Am stat în pat și am plâns.
Nu de frică.
Nu de pierdere.
Ci de furie.
Și apoi… de ușurare.
Pentru că în sfârșit m-am trezit.
M-am trezit cu adevărat.
Și dimineața, pentru prima dată după ani de zile, mi-am făcut un ceai.
Pur.
Și l-am băut pe tot.
Fără frică.