Nu am ridicat vocea. Nu era nevoie.
Am făcut un pas înapoi și am arătat spre bagaje, stivuite frumos ca o carte pe perete.
„Ți-am spus… nimic mai mult. Fiecare stă unde îi este locul.”
Elena s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină. Ioana, în schimb, a dat ochii peste cap.
„Serios? Ne dai afară?”, a întrebat ea, lăsând să râdă scurt.
Am respirat adânc. Nu mai simțeam furie sau frică. Doar pace.
„Nu te dau afară. Nu ai intrat niciodată.”
Sorin a făcut un pas spre mine, nervos.
„Lucia, nu fi prostuță. Deschide ușa și pune capăt dramei astea.”
Am zâmbit slab și am arătat spre dosarul de pe masă.
„Totul e la locul lui. Contractul de închiriere e pe numele meu. Am plătit chiria. Facturile și ele. Ai contribuit… când ți-ai amintit.”
A înlemnit o clipă.
„Nu contează! Suntem căsătoriți!”
„Contează”, am răspuns eu calm. „Pentru că ai decis că viața mea nu contează. Că slujba mea nu contează. Că sunt… gospodină.”
Elena a intervenit indignată:
„Așa vorbești cu soțul tău? Unde e respectul tău?”
Am privit-o fix.
„Respectul nu e ceva ce ceri. E ceva ce oferi ca să-l câștigi înapoi.”
S-a lăsat tăcerea.
Pentru prima dată, Sorin nu a avut un răspuns.
S-a uitat la mine, apoi la bagajul său, ca și cum nu ar fi înțeles cum am ajuns aici. Dar adevărul era simplu: nu am ajuns aici într-o zi. Am ajuns după ani de tăcere, compromisuri și umilințe mărunte, zilnice.
„Și ce vrei acum?” – a întrebat el mai încet.
„Nimic de la tine”, am spus eu. „Pleacă pur și simplu.”
Ioana a oftat dramatic.
„Haide, Sorin, nu mai pierde timpul. Oricum nu merită.”
Dar nu s-a mișcat.
„Lucia… chiar faci asta?”, a întrebat el, aproape șoptind.
Am dat din cap.
„Da. E prima dată când fac ceva pentru mine.”
A stat acolo câteva secunde, apoi a ridicat geanta de sub ușă. Elena s-a plâns, Ioana tasta pe telefon, dar el… a rămas tăcut.
Când au ieșit din clădire, m-am dus la fereastră.
I-am văzut stând lângă mașină. Elena gesticula, Ioana ridica din umeri. Sorin se sprijinea de ușă, privind fix.
Pentru o clipă, inima mi s-a strâns.
Dar nu de dor.
De ușurare.
Am închis fereastra și m-am întors în apartament.
Era liniște. O liniște pe care nu o mai simțisem de ani de zile.
Am strâns ușor masa din bucătărie, mi-am așezat paharul de vin și m-am așezat pe canapea.
Telefonul mi-a vibrat.
Un mesaj de la Marta: „Totul este în regulă. Ești sub protecție legală.”
Am zâmbit.
Apoi un altul, de la serviciu: „Felicitări din nou, domnule director.”
Mi-am ridicat paharul, singură, în mijlocul sufrageriei.
„Pentru mine”, am spus încet.
Și pentru prima dată, nu m-am simțit singură.
M-am simțit împlinită.