Zilele treceau una câte una, fiecare la fel de dificilă, dar fiecare părea din ce în ce mai suportabilă. Maria nu mai număra orele, ci lucrurile pe care reușea să le realizeze: un țarc curățat, o grămadă de lemne tăiate, o zi întreagă fără să renunțe.
Într-o dimineață rece, turnând apă în jgheabul animalelor, simți pentru prima dată o zvâcnire distinctă în stomac. Înlemni.
„Ești acolo…” șopti ea, punându-și mâna pe burtă.
Pentru prima dată după mult timp, nu se mai simțea singură.
Dar această mică pace nu dura mult.
În aceeași zi, Elena i-a arătat o parcelă de pământ în spatele casei, plină de buruieni.
„Îți vei planta grădina aici”, spuse ea scurt.
Maria se uită la parcelă și aproape izbucni în lacrimi. Era prea mult.
„Nu cred că pot…”
Elena se întoarse spre ea cu aceeași privire pătrunzătoare.
„Poți. Sau pleacă.”
Nu era loc de milă.
Maria a strâns din dinți și a început.
Zi de zi, a smuls buruieni, a săpat, a nivelat. Pământul s-a adunat sub unghiile ei, mâinile i-au crăpat, dar treptat locul a început să prindă contur. A plantat semințe. Le-a udat. Le-a îngrijit ca și cum ar fi fost ceva viu.
Ca și copilul ei.
Într-o seară, pe măsură ce soarele apunea și cerul de deasupra câmpurilor era roșiatic, Elena a ieșit în curte și s-a oprit lângă ea.
S-a uitat la grădină. Straturile drepte, pământul afânat, primii vlăstari verzi care ieșeau timid de la suprafață.
„Nu-i rău”, a spus ea.
Asta e tot.
Dar pentru Maria, aceste trei cuvinte au însemnat mai mult decât orice laudă.
În zilele care au urmat, ceva s-a schimbat. Elena nu mai era aceeași femeie rece care fusese în prima ei zi. Uneori îi lăsa o bucată de brânză pe masă. Îi dădea și instrucțiuni scurte despre cum să facă lucrurile „ca lumea”.
Într-o noapte, când vântul bătea tare și ușa scârțâia, Maria nu putea dormi. S-a ridicat și a găsit-o pe Elena în bucătărie, stând la masă cu o fotografie în mână.
„Ți-e somn?”, a întrebat Maria încet.
Elena a ridicat privirea.
„Nici ție.”
A ezitat, apoi i-a întins fotografia. Era a unui tânăr, zâmbind larg.
„Soțul meu”, a spus ea.
Vocea ei nu mai era aspră.
„A murit acum mulți ani. Și… nu am mai avut pe nimeni.”
Atunci Maria a înțeles.
Nu era răutate. Era singurătate.
A doua zi dimineață, când s-a trezit, pe masă se afla o cană cu lapte cald și o felie groasă de pâine.
Și pentru prima dată, Elena i-a spus:
„Ai grijă de tine… pentru copil.”
Timpul a trecut. Burtica Mariei a crescut, și odată cu ea, grădina. Verdeața a acoperit pământul, iar viața a început să apară peste tot.
Într-o dimineață de vară, au început durerile.
Nu mai era timp.
Maria se sprijini de masă, respirând greu.
„Mătușă…”
Elena veni imediat. Nu intra în panică. Nu ridică vocea.
„Vino”, spuse ea simplu.
Pregătise totul. Apă, prosoape, un pat.
Orele treceau încet, cu durere și lacrimi, dar și cu o putere pe care Maria nu știa că o posedă.
Și apoi…
Un țipăt.
Puternic. Pur.
Viață.
Maria își strânse copilul la piept, lacrimile șiroindu-i pe obraji.
„Bună…” șopti ea.
Elena se așeză lângă ea în tăcere.
Dar ochii ei nu mai erau reci.
„Va fi bine”, spuse ea încet.
Și pentru prima dată, Maria știa sigur că așa va fi.
Nu mai era singură.
Avea un copil.
Avea un scop.
Și, fără să-și dea seama, își găsise… din nou casa.