Întrebarea esențială rămâne: ce anume stabilește legea ca fiind bun comun și ce rămâne bun propriu?
Ce prevede legea: bunuri comune vs. bunuri propriiÎn absența unui contract matrimonial, soții intră automat sub regimul comunității legale. Pe scurt, tot ce se dobândește în timpul căsătoriei intră, de regulă, în patrimoniul comun al celor doi. De aici provin multe așteptări, dar și confuzii.
Legea distinge însă clar între „bun comun” și „bun propriu”. Bunuri proprii sunt, între altele, cele dobândite înainte de căsătorie sau prin moștenire. În aceste situații, proprietatea rămâne a persoanei în favoarea căreia au fost dobândite, iar la divorț nu se împarte ca bun comun.
În practică, întrebarea cheie este dacă locuința a fost donată unuia singur sau ambilor soți. Dacă părinții au dăruit locuința numai copilului lor, iar acest lucru reiese din actul de proprietate, imobilul rămâne, de regulă, bun propriu. Când donația ori înscrierea în cartea funciară s-a făcut pe numele amândurora, locuința se împarte la divorț conform cotelor stabilite (de cele mai multe ori egal).
Mai există un detaliu adesea ignorat: regimul poate fi schimbat printr-un contract matrimonial (încheiat înaintea sau în timpul căsătoriei). Acesta poate introduce separația de bunuri ori comunitatea convențională, cu reguli adaptate familiei. Forma aleasă influențează decisiv soarta locuinței la partaj.
Situațiile practice care pot schimba împărțirea1) Casa primită înainte de căsătorie — dacă imobilul era deja al unuia dintre soți la data căsătoriei, rămâne bun propriu. La divorț, nu se împarte ca atare, dar pot exista regularizări bănești pentru investițiile făcute împreună.
2) Casa donată în timpul căsătoriei — când părinții donează numai copilului lor, actul menține, de regulă, caracterul de bun propriu. Dacă însă donatarul este indicat ca fiind „soții X și Y” ori proprietatea se înscrie pe numele amândurora, imobilul devine comun și se împarte la divorț.
3) Moștenire — bunurile moștenite de unul dintre soți sunt proprii. Chiar dacă au fost primite în timpul căsătoriei, nu se includ în masa bunurilor comune.
4) Îmbunătățiri și investiții din bani comuni — faptul că s-au făcut renovări, extinderi sau modernizări la o casă considerată bun propriu nu transformă automat imobilul în bun comun. Totuși, soțul care a contribuit poate cere compensații sau regularizări la partaj, proporțional cu aportul și cu sporul de valoare adus locuinței.
5) Rate, credite și plăți curente — dacă pentru o casă a unuia dintre soți s-au achitat rate ori cheltuieli majore din fonduri comune, se pot naște creanțe între foștii soți, calculate în funcție de sumele plătite și de valoarea actuală a bunului.
6) Actele de proprietate — numele trecut în titlu, forma donației și eventualele mențiuni exprese (de tipul „pentru ambii soți”) sunt decisive. De aceea, verificarea documentelor la notar și la cartea funciară este pasul care clarifică din start dacă locuința se împarte ori rămâne personală.
Important: în lipsa unui contract matrimonial, regula generală spune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, cu excepția celor enumerate de lege drept proprii. Așadar, o casă primită de la părinți se împarte sau nu în funcție de cine este indicat ca proprietar în acte, de natura dobândirii (donație, moștenire, achiziție) și de aporturile financiare efective ale soților pe parcurs.
Pentru a evita conflicte, cuplurile pot stabili de la început, în mod transparent, cum tratează darurile familiei, cum notează investițiile făcute din bani comuni și dacă doresc un contract matrimonial care să prevadă explicit soarta imobilelor.