În prima dimineață după ce Diana a rămas la el, casa părea diferită.
Nu pentru că se schimbase ceva vizibil.
Ci pentru că, după foarte mult timp, nu mai exista tensiunea aceea rece dintre doi oameni care se cunosc prea bine ca să mai poată minți ușor.
Luca vorbea întruna la micul dejun.
Despre școală.
Despre un coleg care își pierduse penarul.
Despre faptul că voia pizza vineri.
Iar Andrei și Diana îl ascultau în liniște, surprinși amândoi de cât de normal părea totul.
Prea normal.
Asta îi speria.
După ce Luca a plecat la școală, Diana a început imediat să strângă cănile de pe masă.
Vechea ei metodă de a evita conversațiile grele.
Andrei s-a sprijinit de blat și a privit-o câteva secunde.
— Nu trebuie să pleci azi.
Ea nu s-a întors.
— Andrei…
— Vorbesc serios.
Diana a închis ochii pentru o clipă.
— Dacă rămân prea mult, o să începem iar să credem că lucrurile sunt simple.
— Și nu sunt?
Atunci s-a întors spre el.
Avea cearcăne adânci și părul prins neglijent, dar pentru prima dată după foarte mult timp nu mai părea rece.
Părea doar obosită.
— Noi nu ne-am despărțit pentru că nu ne iubeam.
Cuvintele au rămas suspendate între ei.
Pentru că era adevărat.
Nu existase o trădare mare.
Nici scandaluri uriașe.
Doar ani întregi în care deveniseră doi oameni epuizați care trăiau unul lângă altul fără să se mai vadă cu adevărat.
Andrei și-a coborât privirea.
— Știu.
Diana și-a strâns brațele în jurul corpului.
— Ții minte ultima noastră vacanță?
Cum să n-o țină minte?
Mama lui murise cu două luni înainte. Luca era mic și plângea noaptea. El răspundea la mailuri de serviciu de pe șezlong, iar Diana adormea înainte de ora zece de epuizare.
În poze păreau o familie fericită.
În realitate, abia mai vorbeau.
— Am stat atunci pe balconul hotelului și m-am uitat la tine aproape o oră — a spus Diana încet. — Și mi-am dat seama că nu mai știam cum să ajung la tine.
Andrei a simțit nodul acela vechi în piept.
Pentru că și el simțise exact același lucru.
Dar niciunul nu spusese nimic.
Ca mulți oameni care cred că iubirea adevărată trebuie să reziste singură, fără să fie îngrijită.
În zilele următoare au început să petreacă mai mult timp împreună.
La început stângaci.
Ca doi oameni care învață din nou aceeași limbă.
Mergeau împreună să-l ia pe Luca.
Făceau cumpărături.
Beau cafeaua dimineața fără să se grăbească să umple fiecare secundă cu vorbe inutile.
Și încet, foarte încet, începeau iar să râdă.
Într-o seară, Andrei a găsit-o pe Diana în birou, uitându-se la o cutie veche cu fotografii.
Ținea în mână una de la începutul relației lor.
Amândoi aveau douăzeci și ceva de ani și zâmbeau ca niște oameni convinși că lumea e simplă.
— Eram atât de siguri că nouă nu ni se poate întâmpla — a spus ea.
Andrei s-a apropiat.
— Tuturor li se întâmplă.
— Da… dar nu toți au curaj să recunoască.
Ea a ridicat atunci altă fotografie.
Una făcută în maternitate, în ziua în care se născuse Luca.
Andrei dormea pe un scaun, cu capul sprijinit de marginea patului ei.
Diana a zâmbit slab.
— În noaptea aia m-am uitat la tine și am crezut că nimic n-o să ne despartă vreodată.
— Și după aia viața ne-a obosit.
Diana a dat încet din cap.
— Cred că asta e problema la oamenii mari. Nu se pierd dintr-odată. Se pierd puțin câte puțin și nici nu observă.
Luca a fost cel care a simțit primul schimbarea.
Într-o duminică dimineață, i-a găsit pe amândoi în bucătărie râzând din cauza unei clătite arse.
A rămas câteva secunde în ușă uitându-se la ei.
Apoi a întrebat foarte serios:
— Voi iar sunteți îndrăgostiți?
Andrei și Diana s-au privit surprinși.
Diana a început să râdă prima.
Iar Andrei a simțit ceva ce nu mai simțise de foarte mult timp.
Speranță.
Nu perfectă.
Nu lipsită de frică.
Dar reală.
În seara aceea, după ce Luca a adormit, Diana a rămas pe terasă cu o pătură pe umeri.
Andrei a ieșit cu două căni de ceai și i-a întins una.
Au stat mult timp fără să vorbească.
Apoi ea a spus încet:
— Mi-a fost foarte dor de tine.
Andrei a închis ochii pentru o clipă.
— Și mie.
Diana s-a uitat spre curte.
— Crezi că putem repara tot?
El a zâmbit trist.
— Nu.
Ea și-a întors imediat privirea spre el.
Dar Andrei a continuat:
— Cred că putem construi ceva mai bun decât aveam înainte. Pentru că acum știm ce poate distruge o familie.
Lacrimile i-au apărut iar în ochi.
Nu de tristețe.
De ușurare.
Iar când Andrei i-a luat mâna, Diana n-a mai simțit frica aceea veche că trebuie să lupte singură cu tot.
Pentru prima dată după ani întregi, simțea că cineva stă din nou lângă ea.
Nu doar în aceeași casă.
Ci cu adevărat alături de ea.