Radu și-a plecat ochii fără să mai spună nimic. Părinții lui păreau blocați, incapabili să reacționeze. În schimb, Ioana a privit-o pe Andreea fără urmă de compasiune și a aprobat rece din cap.
— Mama are dreptate, a spus ea. Toată atmosfera s-a stricat din cauza ta. Dacă știai că nu poți rezista, trebuia să rămâi acasă.
Andreea s-a făcut imediat roșie la față. Încerca să își controleze lacrimile, însă vocea îi tremura.
Și apoi a făcut cel mai dureros lucru posibil.
A început să-și ceară iertare.
Pentru că îi fusese rău.
Pentru că stricase cina.
Pentru că îndrăznise să fie vulnerabilă în timp ce purta copilul nostru.
În clipa aceea m-am ridicat fără grabă, am luat prăjitura pe care o pregătise cu atâta emoție și i-am prins mâna.
Apoi m-am uitat calm la toți cei de la masă.
— Vă doresc să aveți parte exact de seara pe care o meritați.
Nu am ridicat tonul.
Nu am făcut scandal.
Dar liniștea cu care am spus acele cuvinte i-a incomodat mai tare decât orice ceartă.
Am plecat imediat.
Pe drum, Andreea a stat tot timpul cu privirea lipită de geam. Încerca să plângă fără zgomot, însă îi vedeam umerii tremurând.
Și cu fiecare lacrimă simțeam tot mai clar că ceva se schimbase definitiv în mine.
Nu eram furios pentru mine.
Eram furios pentru ea.
Pentru femeia care ajunsese să se simtă vinovată că suferă în timpul sarcinii.
Când am ajuns acasă, s-a așezat pe marginea patului și și-a pus mâinile pe burtă.
Părea complet zdrobită.
— Poate chiar am exagerat… a șoptit.
M-am așezat în fața ei și i-am luat mâinile.
— Nu ai făcut nimic greșit. Singurii care ar trebui să se rușineze sunt ei.
A încercat să zâmbească, dar nu a reușit.
— Nu vreau să te îndepărtezi de familia ta din cauza mea…
Am atins ușor burta ei și am privit-o în ochi.
— Familia mea este aici.
În noaptea aceea nu am dormit aproape deloc.
Am stat întins, privind tavanul și rememorând ani întregi de situații pe care le ignorasem.
Comentarii răutăcioase.
Umilințe mascate în glume.
Momente în care Andreea fusese făcută să se simtă inferioară.
Și pentru prima dată nu le-am mai găsit scuze.
Dimineața următoare telefonul suna fără oprire.
Mama.
Ioana.
Mesaje lungi despre cum Andreea „reacționase prea sensibil”.
Nu am răspuns nimănui.
I-am pregătit Andreei micul dejun, apoi am deschis laptopul și am început să rezolv lucruri amânate de prea mult timp.
Am anulat cardurile suplimentare ale mamei.
Am oprit transferurile lunare de bani.
Le-am transmis lui Ioana și lui Radu că apartamentul în care locuiau urma să fie închiriat la valoarea reală.
Și am pus în vânzare mașina cumpărată pentru ei.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că înțelesesem că ajutorul oferit fără limite îi făcuse să creadă că li se cuvine totul.
La prânz, mama a venit furioasă la noi acasă.
Andreea s-a speriat imediat, dar eu am ieșit pe hol și am închis ușa dormitorului înainte ca ea să audă scandalul.
Mama țipa că după tot ce făcuse pentru mine meritau respect.
Am rămas calm.
— Respect? Ai umilit o femeie însărcinată la propria ta masă.
— A fost doar o replică spusă la nervi!
— Nu. A fost o alegere.
A rămas tăcută câteva secunde, apoi a început să plângă și să spună că Andreea m-a schimbat.
Atunci i-am spus pentru prima dată ceea ce evitam de ani întregi.
— Andreea nu m-a schimbat. Ea doar m-a făcut să văd adevărul.
Mama a plecat trântind ușa.
Două zile mai târziu m-a sunat Ioana.
Plângea și ea.
Spunea că nu se așteptase să reacționez atât de dur. Că Radu era furios. Că părinții lui se simțiseră umiliți.
Și că poate ar trebui să uităm totul.
Dar eu obosisem să tot iert fără ca nimic să se schimbe.
— Știi care a fost problema voastră? am spus liniștit. Ați crezut mereu că vinovăția și obligațiile mă vor face să accept orice.
Ioana a tăcut.
— Andreea și copilul nostru sunt prioritatea mea acum. Și nu voi mai permite nimănui să-i rănească.
După conversația aceea, viața noastră a început încet să se liniștească.
Nu ușor.
Dar sănătos.
Câteva luni mai târziu s-a născut băiețelul nostru.
În salonul maternității era liniște, iar Andreea îl ținea la piept cu lacrimi de fericire în ochi.
Privindu-i, am simțit pentru prima dată după mult timp că sunt exact unde trebuie.
Mama și Ioana nu au venit la spital.
Și nici nu le-am chemat.
Într-o seară, în timp ce îl legănam pe cel mic prin sufragerie, Andreea m-a privit atent.
— Regreți ceva?
M-am uitat la ea, la copil și la liniștea din casa noastră.
Apoi am zâmbit.
— Da. Regret doar că nu am avut curajul să pun limite mai devreme.