Nu mi-a spus tot din prima. Stăteam amândoi pe marginea parcării, cu mâinile înghețate și respirația ieșindu-ne în aburi. L-am recunoscut abia atunci, sub lumina palidă a unui stâlp. Andrei. Elevul meu din clasa a XI-a. Premiant. Olimpicul liceului.
Mi-a spus încet, cu pauze lungi, de parcă fiecare cuvânt îl durea. Tatăl murise cu un an înainte. Mama se îmbolnăvise. Chiria nu mai fusese plătită. Proprietarul îi scosese afară într-o dimineață, cu sacii pe trotuar. Mama ajunsese la o soră, într-un apartament mic, plin. Pentru el nu mai era loc.
„Nu vreau milă”, a spus, uitându-se în pământ. „Vreau doar să termin liceul.”
Atunci am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani de zile. Un nod în gât și o hotărâre clară. I-am spus să-și strângă lucrurile. L-am dus acasă.
Garsoniera mea din Drumul Taberei nu era mare. O cameră, o bucătărie mică, un hol îngust. Dar era cald. I-am făcut ceai. I-am dat o pătură. A dormit pe canapea, fără să scoată un sunet.
A doua zi, înainte să plecăm la școală, i-am pus pe masă o farfurie cu ouă și pâine. A mâncat încet, de parcă se temea că o să-i spun să plece.
N-am spus nimănui. Nici la școală. Nici colegilor. Doar directoarea știa, pentru că a trebuit să-l ajutăm cu niște acte. I-am cumpărat haine dintr-un magazin ieftin. I-am dat bani de autobuz. Lei puțini, dar suficienți.
Au trecut lunile. Andrei a revenit la viață. Zâmbea. Răspundea la ore. Lua din nou note mari. Seara învăța la masa din bucătărie, sub lumina galbenă. Uneori adormea cu capul pe caiete.
Nu l-am simțit niciodată ca pe o povară. Din contră. Casa mea nu mai era goală.
A luat Bacalaureatul cu una dintre cele mai mari medii din județ. A intrat la Facultatea de Medicină, la buget. În ziua în care a plecat din garsonieră, a lăsat pe masă un bilețel scris stângaci: „Doamna profesoară, o să vă întorc tot.”
Nu i-am cerut nimic. Niciodată.
Anii au trecut. Am ieșit la pensie. Viața mea s-a micșorat iar, dar nu mai era goală. Primeam telefoane. Mesaje. Poze din sesiuni. Din gărzi. Din primul lui apartament, cumpărat cu credit.
Într-o zi, am primit o invitație. O gală medicală, într-o sală mare din București. Numele lui era pe afiș. Doctor Andrei Popescu.
M-a sunat personal. „Vă rog să veniți. Am nevoie de dumneavoastră.”
Sala era plină. Oameni în costume, rochii elegante, lumină puternică. Când m-a văzut, a coborât de pe scenă și m-a luat de mână. M-a urcat lângă el.
„Doamna aceasta m-a salvat”, a spus simplu. „Când dormeam pe beton, ea mi-a deschis ușa. Fără acte. Fără promisiuni. Doar pentru că a crezut în mine.”
Sala a tăcut.
„Dacă sunt medic azi, e pentru că un profesor n-a întors capul.”
Am simțit cum mi se taie respirația. Lacrimile au venit fără să le pot opri. Oamenii s-au ridicat în picioare. Aplauzele au umplut sala.
În acel moment am înțeles ceva simplu. Viața mea nu fusese goală. Doar așteptase exact acel gest.