Vlad s-a ridicat brusc, iar șezlongul de sub el s-a clătinat periculos, ca și cum ar fi vrut să cadă odată cu el.
— Alina… nu e ceea ce pare.
L-am privit câteva secunde în tăcere.
Apoi am dat ușor din cap.
— Ai dreptate.
Nu e ce pare.
Am făcut o pauză.
— E mai rău decât pare.
Femeia blondă din apropiere ne privea când pe unul, când pe celălalt, confuză.
— Cine ești? a întrebat ea.
Am răspuns fără să ridic vocea:
— Soția lui.
Pentru o clipă, chipul ei s-a golit de culoare.
— Mi-ai spus că ești aproape divorțat…
Vlad a deschis gura, dar nu i-a ieșit niciun cuvânt.
Nu am mai așteptat explicații.
M-am întors și am plecat.
Andreea a venit în urma mea, fără să spună nimic o vreme.
— Ești bine? m-a întrebat încet.
Am inspirat adânc.
— Nu.
Dar voi fi.
Acasă, liniștea m-a întâmpinat altfel decât de obicei.
De data asta nu mai apăsa pe mine.
Am deschis dulapurile și am început să împachetez.
Nu lucrurile mele.
Ale lui.
Le-am pus ordonat în valize, una după alta, ca și cum aș fi închis un capitol cu grijă, nu cu furie.
Am așezat verigheta pe masă.
Și un bilet.
Atât.
Când Vlad a intrat mai târziu, s-a oprit în prag ca și cum nu mai recunoștea casa.
— Ce ai făcut?
Am ridicat privirea spre el.
— Ți-am eliberat programul.
Poți să continui viața pe care ai început-o deja.
A făcut un pas spre mine.
— Lasă-mă să explic.
Am clătinat din cap.
— Ai avut ocazia asta de fiecare dată când ai ales să nu o faci.
A înghițit în sec.
— A fost o greșeală…
Am zâmbit amar.
— Nu. O greșeală e ceva ce nu intenționezi.
Tu ai ales.
Tăcerea dintre noi s-a lungit.
A luat valizele în mâini, fără să mai spună nimic.
La ușă s-a oprit.
— O să mă mai poți ierta vreodată?
Am răspuns sincer, fără dramă:
— Poate.
Dar iertarea nu înseamnă întoarcere.
Și ușa s-a închis.
Pentru prima dată, casa nu mai părea goală.
Părea eliberată.
În zilele următoare am aruncat din frigider desertul pe care nu-l atinsesem.
Îl păstrasem două zile, ca și cum așteptam să doară mai puțin.
Dar nu mai conta.
Pentru că durerea își pierduse puterea de a decide pentru mine.
Câteva luni mai târziu am semnat actele de divorț.
Fără scandal.
Fără lacrimi.
Doar cu o liniște care, pentru prima dată, nu mai era frică de singurătate.
Ci început de libertate.