Am mers în tăcere.Eu, cu stomacul strâns.El, cu mâinile pe volan, privind înainte, fără să spună nimic.
Când SUV-ul a oprit lângă bancă, mama a ridicat capul speriată. A strâns pătura pe ea, reflex de om care a învățat că orice mașină poate aduce necaz.
— Mamă… e în regulă — am spus repede, coborând —. Nu-ți fie frică.
Domnul Ionescu a ieșit și el. Nu în costum scump părea atunci. Ci obosit. Îmbătrânit dintr-odată.
S-a apropiat încet. S-a uitat la mama mea. La mâinile ei crăpate. La pantofii rupți. La frigul care nu se vede, dar doare.
Apoi a făcut ceva ce nu voi uita niciodată.
S-a lăsat pe vine, la nivelul ei.
— Doamnă — a spus încet —, îmi permiteți să stau puțin de vorbă cu dumneavoastră?
Mama l-a privit lung. Apoi a dat din cap.
— Dacă nu deranjez…
— Nu deranjați pe nimeni — i-a răspuns el. Și vocea i s-a frânt.
A aflat tot. Despre boală. Despre datorii. Despre evacuare. Despre cum o mamă a ales strada ca fiica ei să nu ajungă acolo.
La final, domnul Ionescu și-a scos paltonul și i l-a pus pe umeri.
— Știți — a spus rar —, mama mea a murit tot pe o bancă. Acum douăzeci de ani. Eu n-am ajuns la timp.
Mama l-a apucat de mână.
— Atunci poate Dumnezeu v-a adus azi aici — a spus ea simplu.
În aceeași zi, mama a dormit într-un pat adevărat.Cu cearșafuri curate.Cu căldură.
Domnul Ionescu a plătit datoriile rămase. A vorbit cu un medic bun. A găsit o garsonieră mică, dar luminoasă, într-un cartier liniștit.
Nu pomană.Ajutor.
— Nu pentru că mi-e milă — mi-a spus mie —. Ci pentru că e corect.
La o lună după, mama gătea sarmale. Încet, dar zâmbind.Eu nu mai curățam birouri. Lucram la recepție. Învățam. Creșteam.
Într-o dimineață, când i-am dus cafeaua, mama m-a privit lung.
— Vezi? — mi-a spus —. Dumnezeu nu greșește.
Iar eu am înțeles atunci ceva ce n-am mai uitat niciodată:bunătatea nu face zgomot.Dar poate schimba o viață.Sau mai multe.