Imaginea s-a oprit pe o femeie pe care n-o mai văzusem niciodată.
Era îmbrăcată simplu, într-o haină bej, cu părul strâns la spate. Nu plângea. Se uita la sicriu cu o atenție dureroasă, ca și cum ar fi vrut să memoreze fiecare detaliu. Apoi, din spatele ei, au apărut doi copii.
Un băiat de vreo doisprezece ani și o fată puțin mai mică.
Mi s-a tăiat respirația.
Femeia s-a apropiat. A stat câteva secunde. A întins mâna. A făcut exact gestul pe care îl făcusem și eu mai târziu.
A pus ceva sub mâinile lui Ionuț.
Am simțit cum îmi fuge podeaua de sub picioare.
„Cine sunt?” am întrebat, cu vocea gâtuită.
Radu s-a uitat din nou la ecran.„Au venit împreună. N-au stat mult. N-au vorbit cu nimeni.”
Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic.
Aerul de pe hol mi s-a părut ireal. Parcă nu mai eram acolo. Parcă priveghiul nu mai era al soțului meu, ci al vieții mele de până atunci.
Am stat pe o bancă, lângă intrare. Oamenii treceau pe lângă mine, murmurau condoleanțe, dar nu mai auzeam nimic.
După înmormântare, am mers acasă singură.
Apartamentul era curat, ordonat. Așa cum îl lăsasem împreună. Papucii lui erau lângă ușă. Cana lui preferată, cu ciob mic pe margine, era în chiuvetă.
M-am așezat la masa din bucătărie și am scos biletul din poșetă.
L-am citit iar și iar.
În seara aceea, am sunat la o cunoștință veche. O fostă colegă de-a lui Ionuț, de la fabrică. Nu mai vorbisem de ani buni.
A tăcut mult la telefon.
Apoi a spus:„Mă gândeam că o să afli într-o zi.”
Inima mi-a bătut în urechi.
Mi-a spus totul.
Cu douăzeci de ani în urmă, într-o perioadă în care eu eram prinsă între spitale și tratamente, Ionuț avusese o relație scurtă cu o femeie din alt oraș. Nimic spectaculos. Nimic romantic. O greșeală, născută din oboseală, vină și neputință.
Femeia rămăsese însărcinată.
Ionuț nu plecase. Nu mă părăsise. Nu dusese o viață dublă.
Plătise pensie. Trimitea bani lunar, discret, dintr-un cont separat. Câteva sute de lei, ani la rând. Fără să ceară nimic. Fără să apară în viața lor.
„A zis că nu vrea să-ți mai adauge o durere”, mi-a spus colega lui. „Dar copiii știau cine e. Le-a spus că e un om bun, care îi iubește de la distanță.”
Am închis telefonul și am stat mult timp în liniște.
M-am gândit la toți anii noștri. La serile liniștite. La mâna lui pe spatele meu. La felul în care îmi spunea mereu că sunt suficientă.
Și am înțeles ceva greu, dar clar.
M-a iubit.
A greșit. A purtat o vină uriașă. A ales să repare în tăcere, nu să fugă.
A doua zi, am mers la adresa pe care o primisem.
O casă modestă, la marginea unui oraș mic.
Femeia mi-a deschis ușa cu ochii roșii. Copiii stăteau în spatele ei.
„Am venit să vă mulțumesc”, am spus. „Pentru că l-ați iubit.”
Am stat la masă. Am vorbit. Am plâns puțin. Am râs, la un moment dat, când băiatul a spus exact una dintre glumele lui Ionuț.
Când am plecat, am simțit ceva ce nu mai simțisem de la marțea aceea ploioasă.
Nu trădare.
Ci adevăr.
Viața nu e curată. Oamenii nu sunt perfecți.
Dar iubirea, chiar și cu greșeli, lasă urme.
Iar Ionuț, soțul meu, a lăsat mai multe urme decât am știut vreodată.