Am ieșit din apartament cu o geantă mică și cu sufletul gol. Nu pentru că plecam, ci pentru că înțelegeam, în sfârșit, cu cine trăisem. Afară ploua mărunt, iar aerul rece de seară mi-a intrat în plămâni ca o trezire brutală. M-am așezat pe o bancă din fața blocului și am respirat adânc. Trăiam. Atât conta.
Am sunat-o pe sora mea, Elena. N-a pus nicio întrebare. Mi-a spus doar: „Vin acum.”Când a ajuns, m-a strâns în brațe fără să spună nimic. Uneori, tăcerea vindecă mai mult decât o mie de cuvinte.
În mașină, telefonul meu a vibrat. Un mesaj de la bancă. „Tranzacție respinsă.” Am zâmbit amar. Știam de ce. Conturile comune fuseseră blocate de dimineață. Nu de el. De mine.
Cu două zile înainte de ultima ședință de chimioterapie, când încă mai aveam putere să gândesc limpede, semnasem actele. Apartamentul nu mai era pe numele lui. Firma lui, trecută pe hârtie pe numele meu, urma să fie evaluată. Totul era legal. Totul era pregătit. Nu din răzbunare. Din instinct de supraviețuire.
El nu știa. Credea că sunt prea slabă ca să fac ceva.
Noaptea am dormit la Elena. N-am închis un ochi, dar nici nu am plâns. În capul meu se așezau lucrurile, una câte una. Dimineața, avocatul m-a sunat. Vocea lui era calmă, sigură.— Totul e în regulă. Astăzi se notifică oficial.
La prânz, telefonul meu a început să sune fără oprire. N-am răspuns. Mesaje peste mesaje. De la el. De la prieteni comuni. De la mama lui. Am mâncat încet o supă caldă și m-am uitat pe geam. Pentru prima dată după mult timp, nu mă durea nimic.
După-amiaza, Elena m-a dus la un hotel mic, curat, din centru. Aveam nevoie de o noapte doar pentru mine. Să respir. Să fiu în siguranță.
Pe seară, recepționerul m-a anunțat că cineva mă caută.— Un domn foarte agitat.
Am știut imediat cine e.
Când am coborât în hol, l-am văzut. Era palid. Costumul lui scump arăta șifonat. Cravata atârna strâmb. Când m-a zărit, a făcut doi pași spre mine, apoi s-a oprit. Ca și cum ar fi văzut o străină.
— Te rog… a început el, cu vocea tremurată.
Apoi a căzut în genunchi. Chiar acolo. În hol. Oamenii se uitau. Nu-mi păsa.
— Am greșit. A fost o nebunie. Ea nu înseamnă nimic. Tu ești totul pentru mine.
L-am privit calm. Fără ură. Fără lacrimi.
— Când eram bolnavă, ai ales să râzi. Acum e rândul meu să aleg.
A încercat să-mi apuce mâna. Am făcut un pas înapoi.
— Firma e blocată. Conturile sunt blocate. Apartamentul nu mai e al tău, i-am spus simplu. Ai o oră să-ți faci bagajele. Exact cum mi-ai spus și tu.
A deschis gura, dar nu a mai scos niciun sunet.
M-am întors și am plecat. Ușile liftului s-au închis încet. Inima îmi bătea tare, dar nu de frică. De eliberare.
În seara aceea, m-am uitat în oglindă. Eram slabă. Părul abia creștea. Dar ochii mei erau vii.
Cancerul nu m-a învins.Nici trădarea.
Am învățat un lucru: uneori, pierzi o casă ca să-ți recapeți viața.Și uneori, cei care te-au alungat ajung să rămână singuri, în genunchi, cerând iertare prea târziu.