Bărbatul a clipit de câteva ori, ca și cum ar fi încercat să-și adune lumea înapoi. Privirea i s-a fixat pe fața ei, confuză, dar atentă.
— Cine… cine sunteți? a murmurat, cu voce răgușită.
— Cineva care vrea să ajungă acasă la o oră decentă, a răspuns Valeria fără să zâmbească. Stați liniștit. Ambulanța e pe drum.
A încercat să se miște, dar ea i-a pus o mână fermă pe umăr.
— Nu. Stați. Nu faceți pe eroul. Azi nu.
Luminile albastre au apărut în depărtare, reflectându-se în metalul negru al mașinii. Valeria a simțit cum tensiunea din piept i se mai domolește puțin. Paramedicii au sosit rapid, eficienți, obișnuiți cu nopțile care nu pun întrebări.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat unul dintre ei.
— Pierdere de cunoștință, probabil hipoglicemie, a spus Valeria scurt. Puls slab la sosire, răspunde acum.
Paramedicul s-a uitat la ea surprins.
— Sunteți cadru medical?
— Din păcate, da.
L-au urcat pe targă, iar unul dintre ei s-a uitat lung la mașină, apoi la bărbat.
— Știți cine e?
Valeria a ridicat din umeri.
— Un om care avea nevoie de ajutor. Atât.
În ambulanță, bărbatul a întors capul spre ea.
— Mi-ați spart geamul…
— Da. Dacă vreți, vă dau o hârtie cu datorie, a spus ea sec. Sau îmi trimiteți factura.
Un colț al gurii lui s-a ridicat.
La spital, lucrurile s-au mișcat repede. Analize, perfuzie, monitorizare. Valeria a vrut să plece, să dispară în noapte, dar o asistentă a oprit-o.
— Doamnă… omul acela… a spus ea în șoaptă. E Adrian Dobre. Proprietarul grupului Dobre Holding.
Valeria a clipit.
Numele îi era cunoscut. Prea cunoscut. Omul despre care se spunea că închide fabrici dintr-un telefon. Că oamenii îl evită. Că nimeni nu-l contrazice.
S-a uitat prin geam. Pe pat, bărbatul părea mic. Vulnerabil. Doar un om.
Câteva zile mai târziu, Valeria a fost chemată la biroul directorului. Se aștepta la reproșuri, la rapoarte, la explicații.
În schimb, Adrian Dobre era acolo, în picioare.
— Am venit să vă mulțumesc, a spus simplu. Mi-ați salvat viața.
I-a întins un plic gros.
— Nu.
— Sunt bani.
— Știu ce sunt. Și nu.
A oftat.
— Atunci spuneți-mi ce vreți.
Valeria l-a privit drept în ochi.
— Vreau să renovați secția de urgență. Aparatura e veche. Oamenii stau pe holuri. Vreau ca pacienții să nu mai fie tratați ca niște numere.
A urmat o tăcere lungă.
Apoi el a încuviințat.
Două luni mai târziu, secția de urgență avea paturi noi, monitoare moderne, condiții decente. Nimeni nu știa de ce.
Valeria își bea cafeaua proastă, la fel de obosită.
Dar în fiecare noapte, când trecea peste pod, zâmbea ușor.
Uneori, a opri pentru un străin nu schimbă doar o viață.
Schimbă un sistem întreg.