Fotograful a apăsat o tastă, iar pe ecran a apărut prima imagine mărită.
Era sala de nuntă. Decorul elegant, mesele aranjate, invitații râzând. Nimic neobișnuit. Dar el a făcut zoom într-un colț.
— Uitați-vă la ceas, — mi-a spus.
Ora: 21:47.
În colțul cadrului, mireasa, Irina, nu era lângă fiul meu. Era lângă un alt bărbat. Foarte aproape. Mult prea aproape pentru o „discuție”.
— Poate e un văr… — am murmurat, mai mult pentru mine.
— Așa am crezut și eu, — a spus fotograful. — Până am găsit următoarea fotografie.
A doua imagine. Ora: 21:49. Același colț. Irina îi ținea mâna. Degetele lor erau împletite.
Am simțit cum mi se usucă gura.
— Mai este, — a spus el.
A treia fotografie. Ora: 21:52. Ușa din spatele sălii. Cei doi ieșind împreună. Ea se uita în jur, atentă. El îi șoptea ceva.
— Aici ar fi putut fi o pauză de aer, — am spus, deja fără convingere.
— Urmăriți timpul, — m-a întrerupt.
Fotograful a deschis un folder nou. Imagini din curte. Camera de supraveghere a restaurantului.
Ora: 21:58. Cei doi în spatele clădirii. Ea plângea. El o ținea de umeri.
Ora: 22:04. Sărutul.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Fiul meu unde era? — am întrebat.
Fotograful a deschis o altă imagine.
— Aici.
Fiul meu era în sală. Zâmbea. Tăia tortul. Fără să știe nimic.
— Dar asta nu e tot, — a spus el încet.
A deschis ultimele fotografii. Mult mai târzii. După miezul nopții.
Ora: 01:13. Irina stătea singură la masă. Se uita la telefon.
Ora: 01:17. Același bărbat apărea din nou. Se așezau unul lângă altul. Foarte natural. Ca doi oameni obișnuiți să fie împreună.
— Cine este? — am șoptit.
Fotograful a tras aer adânc în piept.
— Fostul ei soț. Despre care mi-ați spus că ar fi plecat din țară.
Mi s-au tăiat picioarele.
— N-a plecat nicăieri, — a continuat. — Locuiește la două străzi distanță de voi. Și… nu au divorțat niciodată oficial.
Am închis ochii.
Totul s-a legat dintr-o dată. Graba nunții. Actele semnate în grabă. Refuzul ei de a se muta definitiv. Telefoanele ascunse.
— De ce mi-ați arătat mie toate astea? — am întrebat.
— Pentru că fiul dumneavoastră are contractul casei pe numele lui. Pentru că urmează să semneze un credit mare, de aproape 400.000 de lei. Și pentru că, legal, căsnicia lui e… discutabilă.
Am ieșit din studio în tăcere.
Dimineața, i-am chemat pe amândoi la mine.
Le-am pus fotografiile pe masă. Fără țipete. Fără lacrimi.
Irina s-a făcut albă ca varul.
Fiul meu s-a uitat la ea. Apoi la mine. Apoi din nou la ea.
— Spune-mi că nu e adevărat, — a spus.
Ea n-a spus nimic.
În acea zi, fiul meu a înțeles că dragostea nu înseamnă grabă, iar încrederea nu se semnează pe hârtie.
Iar eu am înțeles un lucru simplu: uneori, adevărul vine târziu. Dar vine exact când poate salva o viață întreagă.