Nora mea a preluat telefonul fără să întrebe, fără să aștepte.
– Doamnă, haideți să fim serioși. Toată lumea știe că în Germania se câștigă bine. Nu ne spuneți că după doi ani nu aveți bani de un apartament.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
– Cătălina, eu am muncit pe rupte. Am plătit chirie aici, mâncare, medicamente. Ce rămânea, trimiteam acasă. Tot vouă.
– Dar noi ce să facem acum? să creștem copilul în chirie? a intervenit fiul meu, cu voce rece. Doar nu vreți să vă fie nepotul pe drumuri.
Atunci am înțeles. Nu era o rugăminte. Era o pretenție.
– Eu nu v-am promis niciodată un apartament, am spus încet.
– Normal că nu, a pufnit nora. Dar o mamă adevărată se gândește la viitorul copilului ei.
M-a durut mai tare decât orice lovitură.
– Mamă adevărată? Eu ce-am fost până acum?
Tăcere. Apoi fiul meu a spus, apăsat:– Mamă, sincer… te gândești doar la tine. Ai plecat, ai stat bine, iar acum nu vrei să ne ajuți când avem cea mai mare nevoie.
Atunci ceva s-a rupt în mine.
Nu am ridicat tonul. Nu am plâns. Am închis telefonul și am stat mult timp pe marginea patului, uitându-mă la mâinile mele crăpate de muncă.
A doua zi, nu le-am mai trimis bani.
Au urmat mesaje. Zeci.„Cum poți fi așa?”„Ești bunică!”„O să-ți pară rău.”„Ne lași baltă.”
După o săptămână, fiul a sunat din nou.– Mamă, ne-a crescut chiria. Proprietarul vrea mai mult. Ce facem?
– Vă descurcați, am spus calm. Așa cum v-ați descurcat și la restaurante.
A urmat o pauză lungă.
– Deci asta e. Ne-ai abandonat.
– Nu, fiule. V-am ajutat ani la rând. Dar nu pot să-mi dau viața, sănătatea și bătrânețea ca să trăiți voi fără griji.
În seara aceea, pentru prima dată după mult timp, am dormit liniștită.
Câteva luni mai târziu, m-am întors în România. Cu puțini bani, dar cu sufletul mai ușor. Am cumpărat o garsonieră mică, la marginea orașului. Pentru mine.
Când s-a născut nepotul, m-au chemat la spital. Nora m-a privit rece, fiul era stânjenit.
– Mamă… poate am fost duri.
– Poate, am răspuns simplu.
Le-am adus copilului haine și un plic cu bani. Puțin. Atât cât am putut.
– Atât? a șoptit nora.
M-am uitat la ea drept în ochi.– Atât. Pentru că dragostea nu se măsoară în apartamente.
Au înțeles atunci. Sau poate nu. Dar eu, pentru prima dată în viață, m-am ales pe mine.
Și nu mi-a mai fost rușine.