Materialul s-a ridicat brusc într-o parte.
Un țipăt scurt a spart liniștea.
Apoi, de sub rochia albă, a ieșit… un cățel mic, cafeniu, cu fundă roșie la gât.
Pentru o fracțiune de secundă, nimeni n-a înțeles ce vede.
Cățelul s-a scuturat serios, de parcă tocmai își făcuse loc printr-un tunel de dantelă, apoi a început să dea din coadă, fericit că în sfârșit ieșise la lumină.
Un murmur a străbătut sala.
— Doamne, e Bruno! a exclamat o voce din spate.
Mireasa a rămas nemișcată. Apoi, încet, expresia ei de groază s-a transformat într-o combinație de uimire și… emoție.
Bruno era cățelul pe care îl salvase de pe marginea drumului cu doi ani în urmă. Îl crescuse singură, înainte să-l cunoască pe Radu. Era „copilul” ei, cum îi plăcea să spună.
Cu o săptămână înainte de nuntă, Bruno dispăruse.
Dispăruse fără urmă.
Îl căutase peste tot. Lipise afișe prin cartier. Postase pe grupuri locale. Sunase la adăposturi. Plânsese în tăcere, noaptea, ca să nu-și strice bucuria nunții.
Radu știa cât de mult suferea.
Și tot el organizase totul.
În timp ce invitații începeau să murmure, Bruno s-a dus direct la mireasă și s-a așezat cuminte lângă ea, privind-o cu ochii lui mari și umezi.
Mireasa s-a aplecat, cu mâinile tremurânde, și l-a luat în brațe.
Lacrimile au început să-i curgă pe obraji, dar de data asta nu erau de frică.
— L-ai găsit… a șoptit ea, privind spre Radu.
El a zâmbit, încă palid după emoția momentului.
— L-am căutat în fiecare zi. Am vrut să ți-l aduc înapoi exact azi. Să fie parte din familie… oficial.
Invitații au izbucnit în aplauze.
Tensiunea s-a topit într-o clipă, ca gheața la soare.
Mătușa din primul rând a început să râdă cu poftă. Domnișoarele de onoare ștergeau lacrimi. Până și ofițerul stării civile și-a scos ochelarii, emoționat.
— Cred că avem și un martor suplimentar, a spus el glumind.
Sala a răsunat de râsete.
Bruno a lătrat scurt, de parcă ar fi confirmat.
Mireasa l-a privit pe Radu altfel decât o făcuse vreodată. Nu doar ca pe bărbatul cu care urma să-și lege viața. Ci ca pe omul care înțelesese că iubirea nu înseamnă doar flori, poze și petrecere.
Înseamnă să ții minte ce doare.
Și să repari.
— Spui „Da”? a întrebat ofițerul, reluând ceremonia.
— Da, a răspuns ea, fără nicio ezitare.
— Da, a spus și Radu, strângându-i mâna.
Bruno a mai lătrat o dată, stârnind hohote de râs.
Afară, clopotele bisericii din apropiere au început să bată. Soarele pătrundea prin ferestrele mari ale salonului, luminând rochia, lacrimile și zâmbetele.
Ceea ce începuse cu frică s-a transformat într-un moment pe care nimeni nu avea să-l uite vreodată.
Nu pentru că rochia s-a mișcat.
Ci pentru că, în mijlocul unei săli pline, iubirea s-a arătat în cea mai simplă formă a ei.
Grijă.
Iar mireasa a știut, în clipa aceea, că făcuse alegerea potrivită.