Liniștea aceea a fost mai grea decât orice cuvânt.
Andrei a clipit de câteva ori, convins că a auzit greșit.
— Cum adică nu sunt proprietarul? Mama a semnat. Totul e rezolvat.
Bianca a strâns geanta la piept, cu un zâmbet care începea să se topească.
Notarul a răsfoit calm dosarul.
— Doamna Elena a semnat, într-adevăr. Dar nu un contract de vânzare către dumneavoastră. Casa a fost donată, cu drept de uzufruct viager, către Fundația „Sfântul Stelian”, care se ocupă de îngrijirea vârstnicilor fără familie. Doamna rămâne cu dreptul de a locui acolo cât timp dorește.
Andrei s-a albit la față.
— Asta e o glumă?
— Nu, domnule. Actele sunt clare. Dumneavoastră figurați doar ca persoană informată, nu ca beneficiar.
În momentul acela, tot aerul din pieptul lui s-a dus.
Eu nu eram în birou. Dar știam exact cum arată scena, pentru că o pregătisem cu grijă.
În ziua în care am fost la notar, am cerut să rămân câteva minute singură cu el. I-am spus simplu:
„Nu vreau să-mi las casa unui copil care mă mută ca pe mobilă. Vreau să ajute bătrâni care chiar nu au pe nimeni.”
Notarul m-a privit lung, apoi a dat din cap.
Nu fusese o decizie luată din răzbunare.
Fusese o decizie luată din demnitate.
În aceeași după-amiază, Andrei a venit la azil.
A intrat fără să bată, roșu la față, cu pași apăsați.
— Cum ai putut să faci asta? m-a întrebat, fără salut.
Am ridicat privirea din carte.
— Așa cum ai putut și tu să mă aduci aici fără să mă întrebi ce vreau.
A rămas în picioare, în mijlocul camerei, de parcă nu mai știa unde se află.
— Casa era a noastră. A familiei.
Am zâmbit trist.
— Casa a fost a tatălui tău și a mea. Noi am plătit-o, rată cu rată. Tu ai crescut în ea. Dar asta nu înseamnă că ți se cuvine.
Bianca nu venise.
Poate pentru prima dată, discuția era doar între mine și fiul meu.
— Ne-ai făcut de râs, a murmurat el.
— Nu, Andrei. V-ați făcut singuri de râs când ați sărbătorit înainte să mă întrebați dacă sunt bine.
Cuvintele mele nu au fost spuse cu ură.
Au fost spuse cu oboseală.
S-a așezat, în sfârșit, pe scaun.
— Credeam că aici o să fii mai în siguranță.
— Și eu credeam că o să am un fiu care vine să bea o cafea cu mine, nu să-mi calculeze casa în metri pătrați.
A lăsat capul în jos.
Pentru prima dată, părea mic.
Nu am ridicat vocea. Nu l-am alungat.
I-am spus doar atât:
— Dacă vrei să fii fiul meu, vino ca fiu. Nu ca moștenitor.
În lunile care au urmat, lucrurile s-au schimbat.
Nu peste noapte.
Dar au început să vină fără planuri ascunse. Fără mape sub braț. Fără calcule.
Casa mea a rămas a fundației. După ce nu voi mai fi, va deveni centru de zi pentru bătrâni singuri.
Iar eu?
M-am întors acasă.
Da, m-am întors.
Pentru că dreptul de a locui acolo era al meu.
Când am descuiat ușa și am simțit mirosul vechi de lemn și amintiri, am știut că nu pierdusem nimic.
Mi-am păstrat casa.
Dar mai ales, mi-am păstrat respectul.
Iar fiul meu a învățat că părinții nu sunt o investiție.
Sunt oameni.
Și, cât timp respiră, merită întrebați, nu mutați.