A lăsat mătura sprijinită de gard și și-a șters mâinile pe șorț.
Nu aștepta pe nimeni.
Când a deschis, a rămas fără aer.
În fața ei stăteau doi bărbați înalți, în uniforme impecabile de pilot. Cămașă albă, epoleți aurii, șapcă ținută drept sub braț.
Pentru o clipă nu i-a recunoscut.
Apoi unul dintre ei a zâmbit exact ca atunci când era copil și venea murdar de la joacă.
— Mamă…
Mătura a căzut pe ciment.
— Andrei?… Paul?…
Nu a mai apucat să spună nimic. I-au cuprins umerii firavi și au strâns-o la piept.
Maria plângea fără sunet. Doar lacrimile curgeau șiroaie.
Vecina de peste drum privea cu mâna la gură.
— Am venit să ne ținem promisiunea, mamă — a spus Paul.
— Ce promisiune? — a șoptit ea.
— Că vei fi prima care urcă în avionul nostru.
Maria a clătinat din cap.
— Eu? Unde să merg eu, mamă? Am găini de hrănit…
Andrei a râs.
— Găinile le-am rezolvat. Le-am lăsat la tanti Violeta.
Au urcat-o într-o mașină neagră, strălucitoare. Maria ținea strâns geanta veche la piept, de parcă îi era teamă că cineva i-o va lua.
Când au ajuns la Otopeni, inima îi bătea de parcă voia să-i sară din piept.
Nu mai fusese niciodată într-un aeroport.
Oamenii se uitau la ea. La șorțul simplu, la pantofii vechi, la mâinile muncite.
Dar băieții mergeau mândri, câte unul de fiecare parte.
Au trecut printr-un culoar special. Un angajat i-a salutat respectuos.
Pe pistă, un avion alb, imens, aștepta.
Pe fuselaj era scris numele companiei. Iar sub geamul cabinei, cu litere mici, aproape ascunse, scria: „Maria”.
— Ce e asta? — a întrebat ea cu voce tremurată.
— Primul nostru zbor oficial în România, ca și căpitani — a spus Andrei. — Și avionul poartă numele tău.
Maria și-a dus mâna la gură.
— Nu se poate…
— Ba se poate. Pentru că tu ai făcut posibil totul.
Au urcat-o în cabină. Au așezat-o pe scaunul din spatele lor.
Când motoarele au pornit, Maria a închis ochii.
Și-a amintit de camera mică, de plăcintele vândute în frig, de serile fără lumină.
Și acum… era deasupra norilor.
Când avionul s-a ridicat de la sol, lacrimile i-au curs din nou.
— Zburăm, mamă — a spus Paul prin cască.
— Zburăm datorită ție.
Maria a privit pe geam. Casele deveneau mici. Drumurile subțiri ca niște ațe.
A înțeles atunci ceva simplu și mare.
Că sacrificiul nu se pierde.
Că nopțile nedormite nu sunt degeaba.
Că o mamă care își pune copiii pe primul loc nu pierde niciodată, chiar dacă rămâne fără casă, fără bani, fără puteri.
Când au aterizat, tot echipajul o aplauda.
Maria a coborât scările avionului ținută de braț de cei doi băieți ai ei, acum căpitani.
Nu mai era femeia săracă din piață.
Era mama care a vândut tot… și a câștigat cerul.