S-a pus în genunchi în fața ei, sub ploaia care încă cădea.
— Dacă viața vrea să te doboare… — a spus cu voce fermă — va trebui să treacă peste mine.
A promite era ușor.
Să se țină de cuvânt însemna să piardă contracte.
Să rupă parteneriate.
Să înfrunte zvonuri.
Și să ia o decizie care punea în pericol tot ce construise.
În noaptea aceea, Radu a înțeles ceva:
Nu ea avea nevoie să fie salvată.
El.
Și ce a decis să facă a doua zi nu doar că le-a schimbat viața Crinei și copiilor ei…
Și-a pus la bătaie numele, averea… și lumea lui întreagă.
…și lumea lui întreagă.
A doua zi dimineață, Radu nu s-a dus la birou.
Nu și-a pus costumul.
Nu și-a verificat mailurile.
S-a dus direct la bancă.
Avea în minte o cifră clară.
Destul cât să cumpere terenul părăsit de la marginea satului. Zece hectare lăsate în paragină de ani de zile. O fostă fermă, cu grajduri căzute și garduri rupte.
Funcționara l-a privit surprinsă când a cerut transferul.
— Sunteți sigur? Vorbim de peste două milioane de lei.
— Sunt sigur.
În aceeași săptămână, a convocat o ședință cu asociații lui.
Le-a spus direct.
— Ies din proiectul cu ferma mare. Îmi vând partea.
Sala a amuțit.
— Pentru ce? Pentru o văduvă din Vaslui? — a izbucnit unul dintre ei.
Radu nu s-a enervat.
— Pentru un rost.
Au râs.
Au crezut că e o fază.
Nu era.
În mai puțin de o lună, utilajele au intrat pe terenul părăsit. Sătenii au ieșit la porți. Au privit de la distanță. Au șușotit.
„Sigur face vreun cartier de lux.”
„O să ne dea afară.”
Dar Radu nu a pus garduri înalte.
A chemat oamenii la căminul cultural.
S-a ridicat în fața lor, simplu, fără costum.
— Vreau să facem o fermă aici. A noastră. Cu acte, cu salarii, cu contribuții plătite. Cine vrea să muncească, are loc.
Tăcere.
Apoi un bătrân a întrebat:
— Și care-i șpilul?
Radu a zâmbit.
— Niciunul. Doar să muncim și să câștigăm cinstit.
Primul care s-a înscris a fost Ionuț. Avea doar doisprezece ani, dar voia să ajute.
— Tu mai așteaptă câțiva ani — i-a spus Radu, punându-i mâna pe umăr. — Până atunci, înveți carte.
A angajat zece oameni la început.
Apoi douăzeci.
Crina ținea evidența. Învățase repede. Seara, după ce adormea copiii, citea despre contabilitate de pe un laptop vechi pe care i-l adusese Radu.
Nu i-a dat bani în mână.
I-a dat responsabilitate.
În primul an a fost greu.
Prețurile la furaje au crescut.
Un transport de animale s-a îmbolnăvit.
Un contract aproape că a picat.
Radu a vândut apartamentul din București.
S-a mutat într-o casă mică, aproape de fermă.
Ziarele de business au scris că „Sălceanu a luat-o razna”.
Foștii parteneri au închis uși.
Dar în sat, lucrurile se schimbau.
Casele începeau să aibă acoperișuri noi.
Copiii mergeau la școală cu ghiozdane cumpărate din salarii muncite.
Magazinul din centru nu mai dădea pe datorie.
Într-o dimineață de toamnă, primul camion cu produse marca fermei lor a plecat spre Iași.
Pe lateral scria simplu:
„Fermă din sat – muncă cinstită.”
Crina a plâns când l-a văzut plecând.
Nu de tristețe.
De mândrie.
La doi ani după pana aceea, ferma era pe profit.
Nu milioane peste noapte.
Dar stabil.
Curat.
Într-o seară, satul a organizat o petrecere în curtea fermei. Fără lux. Fără fițe.
Grătare.
Muzică populară.
Copii alergând printre baloți de paie.
Primarul a vrut să țină discurs.
Radu l-a oprit.
— Nu eu sunt important aici.
L-a chemat pe Ionuț în față.
— El e viitorul. Și toți copiii de aici.
Crina stătea lângă el.
Nu ca o femeie salvată.
Ci ca o parteneră.
Când s-a lăsat seara și s-au aprins luminile în curte, Radu s-a uitat în jur.
Nu mai avea apartament de lux.
Nu mai avea asociați puternici.
Nu mai avea invitații la restaurante scumpe.
Avea mâinile bătătorite.
Avea cizme pline de noroi.
Avea oameni care îl salutau pe nume, nu pentru bani.
Și avea o familie care nu-i purta numele, dar îl aștepta la masă.
Crina s-a apropiat de el și i-a spus încet:
— Ți-ai pierdut lumea… dar ai câștigat una adevărată.
Radu a zâmbit.
În sfârșit, golul din piept dispăruse.
Nu pentru că salvase pe cineva.
Ci pentru că, într-un sat uitat de lume, învățase ce înseamnă să fii om.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.