— Vestea mea e simplă, am spus eu rar, ca să audă toată lumea. Divorțul vine la pachet cu eliberarea casei. Doar că… nu eu plec.
Un murmur a străbătut masa. Soacra a clipit des, ca și cum n-ar fi înțeles ce aude. Soțul a râs scurt, forțat.
— Cum adică nu pleci? Casa e a mamei mele.
Am băgat mâna în buzunarul șorțului și am scos un dosar subțire, galben, tocit pe margini.
— Casa asta e cumpărată pe numele meu. Cu banii mei. Cu rate plătite din salariul meu, timp de cinci ani.
Am pus dosarul pe masă și l-am deschis. Actele au alunecat ușor, chiar lângă platou.
— Uite contractul. Uite chitanțele. Uite dovada transferurilor. Toate făcute din contul meu. Lei, nu promisiuni.
Soacra s-a albit la față.
— Minți! a șuierat ea. Fiul meu…
— Fiul tău n-a avut niciodată bani, am spus calm. A avut doar gura mare și planuri. Eu am avut două joburi, ture de noapte, spatele rupt și facturi plătite la timp.
Soțul s-a ridicat brusc în picioare.
— De ce n-ai spus nimic?
— Pentru că nu m-a întrebat nimeni. Pentru că, în casa asta, eu eram doar „nora”. Cea care gătește, spală și tace.
Unchiul lui a luat un act și l-a citit. Apoi altul. Liniștea devenea tot mai apăsătoare.
— Actele sunt clare, a mormăit el. Casa e pe numele ei.
Soacra a început să tremure.
— Dar eu… eu unde o să mă duc?
M-am uitat la ea fără ură. Doar obosită.
— Așa cum m-ai trimis pe mine. Cu zâmbetul pe buze, de față cu lumea.
Soțul a încercat să spună ceva, dar nu mai avea voce. Îi dispăruse siguranța. Părea mic.
— Divorțul e deja depus, am continuat. Și, până la finalizare, locuința rămâne a mea. Aveți o lună să vă mutați.
Cineva a pus paharul jos. Altul s-a ridicat de la masă.
Petrecerea se terminase.
În seara aceea, după ce invitații au plecat, am strâns masa singură. Ca de obicei. Doar că, pentru prima dată, nu mă mai durea.
În noaptea aceea am dormit liniștită.
Peste o lună, casa a fost goală. Am schimbat yală, am deschis ferestrele și am lăsat aerul să intre.
Pentru prima dată în cinci ani, casa aceea chiar era a mea.
Și, în sfârșit, eram și eu „de-a casei”.