Gabriela s-a așezat încet pe marginea patului. Inima îi bătea tare, dar mintea îi era limpede. După atâția ani de căsnicie, nu plânsul o speria, ci nedreptatea.
A doua zi dimineață, și-a făcut o cafea, a deschis larg geamurile și a început să strângă. Nu în grabă. Cu demnitate.
În sertarul cu acte a găsit ceva ce Radu uitase complet.
Un dosar subțire, îngălbenit de timp.
Contractul.
Cu ani în urmă, când copiii erau mici, Radu rămăsese fără serviciu. Ratele se adunau, iar el nu voia să audă de ajutor. Atunci Gabriela vânduse terenul moștenit de la părinți, de la țară, lângă Pitești.
Cu banii aceia achitase jumătate din apartament.
Restul fusese trecut pe numele lui Radu, „ca bărbat al casei”.
Atunci nu conta.
Acum conta.
În ziua a doua, Gabriela a mers la un avocat recomandat de o vecină.
— Doamnă, apartamentul nu e chiar atât de simplu cum crede soțul dumneavoastră, i-a spus calm. Aveți dovezi clare de contribuție majoră. Și încă ceva… aici e menționat un împrumut familial, semnat de el. O hârtie cu datorie, pe suma echivalentă a 120.000 de lei, ajustată la valoarea actuală.
Gabriela a zâmbit pentru prima dată.
În a treia zi, Radu s-a întors sigur pe el.
Ușa era încuiată.
Cheile erau pe masă.
Dar nu pentru el.
În living îl aștepta Gabriela. Dreaptă. Calmă.
— Ce-i asta?! a ridicat vocea.
— Adevărul, Radu. Apartamentul nu e doar al tău. Și nici viața mea nu e ceva ce poți arunca în trei zile.
I-a întins actele.
Radu a pălit.
— Cum adică?
— Adică jumătate din apartament e al meu. Și partea ta e garantată de datoria pe care o ai față de mine. Vrei să vindem? Perfect. Ne împărțim corect. Vrei să rămâi? Îmi plătești partea. Altfel… te muți tu.
Radu n-a mai spus nimic.
Seara, Gabriela a dormit liniștită.
Peste o lună, apartamentul s-a vândut.
Cu banii, Gabriela și-a cumpărat un apartament mic, luminos, aproape de copii.
Radu s-a mutat cu Tania.
Trei luni mai târziu, Tania i-a spus că „nu mai e ce-a fost”.
Părul vopsit n-a mai ajutat.
Iar Gabriela, într-o duminică, stătea cu nepoții în parc, mânca covrigi calzi și zâmbea.
Nu pentru că a câștigat ceva.
Ci pentru că nu s-a pierdut pe sine.