Ajungând să comande un MORMÂNT pentru soțul muribund a oferit de mâncare unei cerșetoare

— Ce vrei să spui? șopti Valentina, simțind cum un fior rece îi străbate șira spinării.

Fetița continua să mestece liniștită, privind undeva în depărtare. Ochii ei, prea bătrâni pentru fața ei de copil, păreau să vadă dincolo de realitatea imediată.

— Asistenta cu părul roșcat îi pune ceva în perfuzie când nimeni nu e prin preajmă, spuse ea simplu, de parcă ar fi vorbit despre vreme. În fiecare miercuri și sâmbătă, când schimbul se termină la ora cinci. Toți pleacă la cantină, iar ea rămâne singură pentru câteva minute.

Valentina simți cum i se oprește inima în piept. Respirația i se tăie.

— De unde știi asta? Cum ai putea să știi așa ceva?

Fetița ridică din umeri.

— Bunica mea a fost infirmieră la spitalul acela. După ce a murit, dorm uneori acolo, în subsolul clădirii. E mai cald decât afară când e frig. Văd multe lucruri.

Valentina se sprijini de mașină. Soțul ei, Mihai, era internat de aproape două luni. Medicii nu înțelegeau de ce starea lui se deteriora constant, în ciuda tratamentului. La început avusese o pneumonie, nimic grav. Apoi, inexplicabil, organele lui începuseră să cedeze unul câte unul.

— Nu te cred, șopti Valentina, deși un gând întunecat îi spunea că fetița nu avea niciun motiv să mintă.

— Cred că e fata domnului Popescu, directorul spitalului. Seamănă cu el. Și el vine la cimitir în fiecare duminică, la mormântul soției lui. Plânge mult.

Valentina încercă să-și adune gândurile. Era absurd. Și totuși…

— De ce mi-ai spus asta?

Fetița își strânse la piept punga cu mâncare.

— Pentru că mi-ați dat ciocolată fără să vă cer. Și pentru că ați plâns. Bunica spunea că oamenii care plâng pentru alții merită să știe adevărul.

În acea seară, Valentina își cumpără o cameră de supraveghere mică. Cu mâini tremurânde, o ascunse într-un buchet de flori pe care îl așeză lângă patul lui Mihai. Nu spuse nimănui. Nu sună la poliție. Trebuia să vadă cu ochii ei.

Miercuri, la ora cinci fix, Valentina stătea în parcarea spitalului, urmărind transmisia live pe telefonul ei. Asistenta cu părul roșcat, Claudia după ecuson, intră în salon verificând rapid coridorul. Se apropie de perfuzia lui Mihai și scoase din buzunar o seringă mică. Cu mișcări rapide și precise, injectă un lichid incolor în punga de perfuzie.

Valentina filma totul. Când Claudia părăsi salonul, alergă pe scări, cu telefonul strâns în mână ca o armă. Ajunse la recepție, cerând să vorbească urgent cu medicul de gardă și cu securitatea spitalului.

În acea noapte, analiza perfuziei lui Mihai dezvălui prezența unui compus care provoca insuficiență renală lentă. Claudia Popescu, fiica directorului spitalului, fu reținută. În apartamentul ei, poliția găsi jurnale detaliate despre alți șase pacienți care muriseră în ultimul an.

Trei săptămâni mai târziu, Mihai începu să se recupereze. Starea lui se îmbunătățea pe zi ce trecea, iar medicii erau optimiști.

Într-o dimineață liniștită, Valentina se întoarse la cimitir. Aduse o pungă plină cu mâncare, ciocolată și haine călduroase. Căută ore întregi, întrebând pe fiecare om întâlnit despre fetița cerșetoare. Nimeni nu o văzuse vreodată.

La apus, când era gata să renunțe, observă un mic monument de piatră într-un colț îndepărtat al cimitirului. Era simplu, aproape ascuns între doi tei bătrâni. Pe placa de marmură era inscripționat un singur nume: „Maria Ionescu, 2011-2018, Înger printre noi”.

Lângă mormânt, proaspăt pusă, era o ciocolată identică cu cea pe care i-o dăduse fetiței.

Valentina se așeză pe banca din apropiere, lăsând sacosa lângă piatra funerară. Știa că nimeni nu va lua aceste lucruri. Și știa, de asemenea, că vor dispărea până dimineața.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.