Nu dau nimic E tot ce am a strigat orfana care spăla vasele strângând la piept geanta sport. Directorul bogat al restaurantului era convins că a prins o hoțoaică dar când a văzut CE era înăuntru a ÎNȚEPENIT pe loc

Chiril a încremenit, inima îi bătea în piept ca un ciocan. Totul în el țipa: „Ce naiba e acolo?!” Dar nu se mai putea opri. Mâna i se ducea singură spre fermoarul genții. Nadia tremura, dar nu mai opunea rezistență. În ochii ei — lacrimi, disperare și ceva mai adânc, ceva ce el nu reușea să înțeleagă.

A deschis geanta — și primul lucru pe care l-a simțit a fost mirosul. Cald, cu lapte și un strop de vanilie. Înăuntru era o păturică pentru bebeluși, veche, uzată, dar împăturită cu grijă. Lângă — o sticluță cu apă, un ursuleț de pluș cu o ureche lipsă… Și, în colț, dormea un băiețel mic, învelit într-un fular.

— Ăsta e… un copil? — a șoptit Chiril, nevenindu-i să creadă.

Nadia a suspinat și și-a dus mâinile la piept.

— E frățiorul meu. Are un an și două luni. Eu… eu n-am putut să-l las singur acasă.

— Dar părinții voștri?

— Mama a murit anul trecut, tata — și mai demult. N-am rămas cu nimeni. La început îl lăsam singur acasă. Dar vecinii au început să bată la ușă, să amenințe cu protecția copilului. Și apoi, într-o zi… s-a opărit la mână, când eu eram la muncă. — Vocea i s-a rupt. — Nu mai pot să trăiesc așa.

Chiril a rămas tăcut. În piept îl durea ceva tare, ca și cum cineva i-ar fi strâns inima cu forța.

— Îl iau cu mine, dar… îl ascund, de teamă că o să mă dați afară. N-am furat niciodată nimic! — Și-a șters brusc lacrimile. — Îl hrănesc din ce-mi cumpăr eu cu banii mei. Asta… asta e tot ce am în geanta asta.

Băiețelul s-a mișcat, și-a deschis ochii. Ochii lui mari și gri erau la fel ca ai ei. S-a uitat la Chiril și i-a zâmbit.

Zâmbetul unui suflet mic, curat, care încă nu știe ce-i cruzimea lumii.

Chiril s-a așezat încet ghemuit lângă geantă. În cap îi răsăreau amintiri — cum a crescut într-un cămin, cum mama lui l-a crescut singură, muncind pe trei locuri. Cum, uneori, mâncau doar pâine cu ceai, că nu-și permiteau altceva.

A închis fermoarul încet și s-a ridicat.

— N-o să mai trebuiască să te ascunzi, — a zis încet. — O să vă fac o cămăruță jos, în subsol. E cald acolo, e un pat. Și puteți sta împreună. Fără frică.

Ochii Nadiei s-au umplut de lacrimi — dar nu de frică, ci de ușurare. Și-a strâns geanta la piept cu mâinile tremurânde, dar nu ca s-o protejeze, ci ca să-i mulțumească.

— De ce…? — a șoptit ea.

— Pentru că știu cum e să n-ai la cine să te duci. — S-a uitat la băiețel. — Și nu vreau ca el să crească așa cum am crescut eu. Tu ești puternică. Și cinstită. Am nevoie de oameni ca tine pe lângă mine.

Stăteau sub un felinar, în curtea înzăpezită a restaurantului. În jur — liniște, doar zăpada cădea moale pe jos. Și în liniștea aia, pentru prima oară după mult timp, Nadia a simțit că nu mai e singură.

A trecut o lună.

Jos, în subsolul restaurantului, a apărut o cameră mică, cu jucării, un covoraș călduros și un pătuț. Nadia lucra în continuare, dar cu capul sus. Iar Chiril — parcă se schimbase. Era mai blând cu angajații, zâmbea mai des.

Uneori cobora în subsol cu biscuiți pentru cel mic, iar el alerga spre el ca spre un frate mai mare.

Asculta poveștile Nadiei și se gândea în tăcere: Uneori, ce-i mai de preț se ascunde într-o geantă sport banală.