Petru nu i-a răspuns imediat.
Și-a pus șapca ponosită și s-a uitat la ea mult timp.
„Dacă nu facem asta acum, nu vom ști niciodată.”
Au părăsit apartamentul din complexul rezidențial Titan în pași mici. Liftul mirosea a detergent ieftin, iar vecinul de la apartamentul numărul trei i-a salutat fără să-i recunoască.
Prima oprire: Cluj.
Au bătut la ușa Violetei într-o după-amiază geroasă. O clădire nouă, un interfon, camere de supraveghere. Petru și-a încovoiat umerii, Ruxandra se uita fix în podea.
Violeta a deschis ușa doar cât să încapă lanțul de securitate.
„Ce vreți?”
„O bucată de pâine… orice…” a mormăit Ruxandra.
Violet nici măcar nu a clipit.
„Nu oferim bani. Încercați la centrul social.”
Și a închis.
Fără să se uite la ei. Fără să-i vadă.
A doua zi, la București, la Radu. Uși uriașe, videointerfon.
Radu a răspuns prin interfon.
„Da?”
„Vă rog… n-am mai mâncat de ieri…”
„Nu mă interesează. Mergeți la Primărie.”
Monitorul s-a întunecat.
Al Mirelei era și mai scurt.
„Să vină paza!”, i-a strigat ea soțului ei.
Sorin nici măcar nu a deschis ușa. O trimisese pe menajeră să spună că nu acceptă cerșetori.
Cu fiecare trântire a ușii, ceva greu creștea în pieptul lui Petru.
Nu furie.Nu rușine.Gol.
Au ajuns la Daniel târziu în noapte. O casă mică, cu lumină caldă în ferestre. Se auzea un radio vechi și un câine lătrând.
Petru a bătut.
Ușa s-a deschis larg, fără lanț, fără frică.
Ioana a apărut prima. „Dumnezeule… veniți repede, e frig!”
Nu le-a pus nicio întrebare. Nu a cerut nicio explicație.
Daniel a adus două scaune la aragaz.
„Stai aici. Ioana, pune mai multă supă în farfurii.”
Supă simplă de legume. Pâine caldă. Ceai.
Ruxandra tremura. Nu de frig.
Ioana și-a tras o pătură peste umeri.
„Nu avem mult, dar vom împărți.”
Daniel i-a privit cu atenție.
„Unde stați? Aveți unde să dormiți?”
Petru a înghițit în sec.
„Nu.”
Daniel nu a ezitat nicio clipă.
„Stați cu noi. Vom vedea ce putem face mâine. Vom găsi o soluție.”
Fără calcule. Fără scuze. „Nu, «Nu pot».”
Petru nu a dormit în noaptea aceea. S-a uitat la tavanul umed și a auzit respirația ușoară a fiului său în camera alăturată.
Dimineața, în timp ce Ioana frământa aluat de pâine, Petru s-a ridicat.
„Daniel…” a spus el cu vocea lui adevărată.
Fiul s-a întors brusc. A înlemnit.
Ruxandra și-a scos boneta și și-a dat părul pe spate.
A fost un moment lung.
Apoi Daniel a înțeles.
Nu a țipat.
Nu s-a înfuriat.
A izbucnit în lacrimi.
„De ce?” a fost tot ce a întrebat.
Petru s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr.
„Pentru că voiam să știm dacă creștem oameni… sau doar oameni cu bani.”
În ziua aceea, Petru și Ruxandra s-au dus la notar.
Casa din București, economiile, pământul moștenit de la părinții lor – totul i-a fost transferat lui Daniel.
Nu din răzbunare.
Ci din adevăr.
Când ceilalți patru au aflat, Au strigat ei furioși. Au vorbit despre nedreptate, despre drepturi, despre ceea ce „aveau dreptul”.
Petru i-a ascultat pe fiecare dintre ei calm.
„Ceea ce este al nostru”, a spus el în cele din urmă, „este o ușă deschisă”.
Au închis.
În curtea casei, Daniel bătea un cui în acoperiș, care în cele din urmă avea să fie înlocuit.
Ruxandra stătea pe o bancă cu o ceașcă de cafea în mână.
Petru a privit în sus spre cerul senin.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea acel gol în piept.
Nu pentru că pierduse patru copii.
Ci pentru că îl găsise pe cel care conta cu adevărat.