Clara simțea că lumea ei se despică în două.
„Care tăcere?” șopti ea, abia auzită.
Matei își luă timp cu răspunsul. Se așeză pe un scaun, ca un om care a purtat o povară prea mult timp și nu o mai poate suporta.
Focul trosnea în sobă. Afară, vântul biciuia pereții colibei.
Înăuntru, tăcerea deveni grea.
„Mama ta nu a murit, așa cum ți s-a spus”, spuse el în cele din urmă.
Clara simți un nod în stomac.
„A murit… de o boală.”
Matei dădu din cap încet.
„Așa ți-a spus tatăl tău.”
Un fior rece îi străbătu șira spinării.
„Și…?”
Matei deschise încet cutia viorii. Lemnul era vechi, dar bine îngrijit. Își trecu degetele peste ea cu un respect aproape dureros. „Mama ta știa ceva. Ceva care l-ar fi putut băga pe tatăl tău la închisoare.”
Clara făcu un pas înapoi.
„Nu… nu e adevărat.”
„A lucrat în mină ani de zile, nu?”, a continuat el. Dar asta nu era tot. Era și contabilul.
Clara a rămas nemișcată.
„Știa fiecare leu. Fiecare datorie. Fiecare fraudă.”
Matei s-a uitat la ea.
„Și tatăl tău nu era doar un datornic. Era un om care fura.”
Cuvintele erau grele.
„Nu…” a șoptit Clara.
„A furat din salariul lui. Din bunurile pe care le aducea. Din banii pe care îi trimitea familiilor sale. Și când mama ta a încercat să spună adevărul…”
A făcut o pauză.
Clara a încetat să respire.
„A murit în aceeași noapte”, a spus Matei încet.
Lacrimile îi curgeau necontrolat.
„Nu… nu…”
„Nu știu dacă a vrut să o omoare sau doar să o oprească. Dar adevărul este că a murit din cauza lui.”
Clara s-a rezemat de masă.
Tot ce știa se prefăcea în praf.
„Și scrisoarea?”, a întrebat ea printre lacrimi.
Matei a ridicat hârtia.
„A încercat să o distrugă pentru tine. Am prins-o înainte să o arunce.”
„De ce?”
„Pentru că nu ești ca el.”
Pentru prima dată, vocea lui a devenit caldă.
„Și pentru că nu meritai să plătești pentru păcatele lui.”
Clara s-a uitat la el. Pentru prima dată, nu vedea un străin.
„Și… această căsătorie?”
Matei a oftat.
„Era singura cale de ieșire. Dacă aș fi refuzat, ar fi găsit o altă soluție. Te-ar fi vândut altcuiva. Sau mai rău.”
S-a ridicat.
„Așa că te-am adus aici. Departe de el.”
Clara a rămas tăcută.
„Banii sunt ai tăi”, a continuat el. Pentru călătorie. La București.
A împins geanta spre ea.
„Și mâine… te duc la gară.”
Clara a izbucnit în lacrimi.
Nu de frică.
Nu de durere.
Ci de ușurare.
După tot întunericul, a văzut în sfârșit o ieșire.
A doua zi dimineață, călătoria în oraș a fost liniștită.
Când au ajuns la gară, trenul era deja acolo.
Clara s-a întors spre el.
„De ce m-ai ajutat?”
Matei a zâmbit slab.
„Pentru că cineva trebuia.”
S-a urcat în tren, cu inima bătându-i puternic.
Când ușile s-au închis, l-a văzut din nou pe peron.
Singur.
Dar calm.
Clara a strâns scrisoarea la piept.
Viața ei abia începea.
Și pentru prima dată, îi aparținea cu adevărat.