Ana s-a ridicat încet din hamac.
A simțit o strângere în piept, dar nu de frică.
De furie.
De nedreptate.
Dincolo de poartă, bărbatul care coborâse din mașină a pășit în curte cu pași grei. Avea peste cincizeci de ani, era corpolent și avea o privire severă.
„Ce se întâmplă aici?”, a întrebat el, privind de la Ana la femeia din casă.
„Uite, spune că asta e casa ei!”, a spus femeia, arătând cu degetul.
Bărbatul s-a uitat insistent la Ana.
„Ai vreun document?”
Ana a tăcut o clipă. Apoi și-a scos calm telefonul.
„Am. Și nu sunt singura.”
Chiar atunci, Maria și Ioana au intrat pe poartă.
„Ce este asta, Ana?”, a întrebat Maria.
„Asta e casa noastră. Și cineva locuiește ilegal acolo.”
Ioana a scos repede un dosar din geantă.
„Avem toate documentele. Moștenirea, cadastrul, totul.”
Bărbatul s-a încruntat.
„Un moment…”
A început să sune. Vocea lui, anterior încrezătoare, a devenit din ce în ce mai nesigură.
După câteva minute, a închis.
A oftat.
„Se pare că… a fost o mizerie.”
„Ce «mizerie»?” a întrebat Ana tare.
„Fratele meu…” a spus femeia încet, „a spus că casa este abandonată. Că nu va veni nimeni. Că putem rămâne aici dacă ne ocupăm noi de ea…”
Ana a simțit cum i se urcă sângele la cap.
„Și credeai că este normal să te muți în casa altcuiva?”
Femeia și-a coborât privirea.
„Nu am vrut să facem rău… reparam lucruri, lucram…”
„Lucrați într-un loc care nu era al vostru.”
Liniștea s-a așternut în curte.
Copiii s-au oprit din alergat.
Vântul mișca ușor frunzele cireșului.
Bărbatul ridică mâna.
„Plecăm. Azi.”
Femeia oftă adânc.
Nu obiectă.
Nu mai spuse nimic.
În câteva ore, lucrurile au început să se adune. Haine, jucării, unelte.
Ana privea.
Nu simțea nicio bucurie.
Doar gol.
Spre seară, liniștea se lăsă din nou în curte.
Casa – a lor.
Dar părea… diferită.
Maria se apropie de Ana.
„Știi ceva?”
„Ce?”
„Poate că n-ar fi trebuit s-o vindem.”
Ioana zâmbi.
„N-o să-l lăsăm în ruine.”
Ana se uită la cireș.
„N-o să-l vindem.”
„Nici nu-l vom abandona.”
„Îl vom reconstrui. Împreună.”
Surorile se priviră una pe alta.
Pentru prima dată după ani de zile, au fost de acord.
În seara aceea, au aprins un foc pentru grătar.
Copiii au râs.
Mirosul de fum și carne se amesteca cu aerul de vară.
Și undeva, în acea tăcere, părea că mama lor zâmbea din nou.
Acasă nu mai era doar o moștenire.
Era…acasă.