Telefonul a sunat, dar abia atunci a început să se întâmple ceva în sufletul Franciscăi.
A stat o clipă în mijlocul camerei, ținând servieta aproape de piept. Nu mai tremura. Nu mai simțea rușine sau frică. Doar o tăcere profundă pe care nu o mai trăise de ani de zile.
Apoi s-a apucat de treabă.
A început în bucătărie. A scos cănile din dulap, una câte una. Cană preferată a Andreei, cea cu flori albastre. Cană a lui Radu, mare și groasă, cea din care bea cafea fără să spună vreodată „mulțumesc”. Le-a așezat pe masă, cu grijă, ca și cum ar fi închis o poveste.
Apoi a deschis frigiderul.
A aruncat ce era stricat. A pus deoparte ce era al ei. Pentru prima dată, a încetat să-și mai facă griji dacă cineva se va supăra.
„Nu mai este problema mea”, a șoptit ea încet.
Pe la ora zece, a sunat soneria.
Trei bărbați și o dubă mare și albă, parcată în fața blocului de apartamente.
Domnul Ionescu s-a apropiat primul, purtând o șapcă veche și un zâmbet cald.
„Doamna Francisco, ce mai faceți? Ce facem?”
Ea s-a uitat în jur, apoi la el.
„Tot ce e al meu. Adică… totul.”
Bărbatul a ridicat o sprânceană, dar nu a pus nicio întrebare. Era genul de bărbat care văzuse multe.
Au început cu mobila din sufragerie. Canapeaua, pe care Radu stătuse întins ore întregi, a fost prima care a fost dusă afară pe ușă. Francisca a privit fără să clipească.
Nu mai era „canapeaua lor”.
Era pur și simplu un obiect.
Pe măsură ce obiectele dispăreau, casa se golea… dar părea să se lumineze și ea.
Spre prânz, apartamentul era aproape gol. Pereții goi păreau mai mari. Aerul era mai luminos.
Francisca s-a dus la bucătărie, a pus ibricul pe aragaz și și-a făcut niște cafea.
Pentru ea.
S-a așezat pe scaunul rămas și a sorbit încet. Fără grabă. Fără teamă să fie certată.
Pe la ora patru după-amiaza, totul era gata.
Rămăseseră doar o valiză mică și o servietă.
Domnul Ionescu s-a apropiat de ea.
„Unde îi ducem, doamnă?”
Francisca a zâmbit.
„La mine acasă.”
Bărbatul a dat din cap. A înțeles fără explicații.
Când a închis ușa apartamentului, nu s-a uitat înapoi.
În seara aceea, când Andreea și Radu s-au întors acasă, au găsit ușa deschisă.
Au intrat.
Și au înlemnit.
Goală.
Fără mobilă. Fără televizor. Nimic.
Doar o foaie de hârtie zăcea pe masă.
Andreea a luat-o cu mâini tremurânde.
„Iubirea mea,
Această casă a fost mereu a mea. Și pacea mea, de asemenea.
Te-am iubit suficient încât să-ți dau totul. Dar nu suficient cât să te pierzi.
Ai o lună la dispoziție să-ți găsești locul.
Mamă.”
Radu a izbucnit primul.
„Ce-i asta?! Unde sunt chestiile astea?!
Dar vocea lui era deja mai slabă.
Andreea nu a răspuns.
S-a uitat la ziar… și, pentru prima dată după ani de zile, a înțeles.
Într-o altă parte a orașului, într-un apartament mic, dar luminos, Francisca a deschis o fereastră largă.
Aer proaspăt.
Pace.
Și în sfârșit… respect.
A pus ibricul pe aragaz, a zâmbit și a șoptit:
„O iau de la capăt.”