Am tremurat.
Vocea era calmă, dar fermă. Îl cunoșteam. L-aș fi recunoscut oriunde.
„Mihai…?” am șoptit, tremurând.
A ieșit de sub copertina unei mașini parcate pe trotuar. Ținea o umbrelă în mână, iar privirea lui nu mai era doar îngrijorată… era furioasă.
Nu la mine.
La el.
„Vino aici”, a spus el, apropiindu-se rapid și înfășurându-și haina în jurul meu.
Nu m-am mai putut abține. Am început să plâng. Nu tare, nu isteric. Doar… în tăcere. Ca și cum tot ce ținusem în mine ani de zile s-ar fi scurs în ploaie.
„Am văzut totul”, a spus el încet.
Am ridicat privirea.
„Totul?”
A dat din cap.
„Fiecare cuvânt. Fiecare gest.”
Am simțit cum se schimbă ceva în mine. Nu mai era doar rușine. Era… claritate.
„Haide”, a spus Mihai. „Nu mai sta aici.”
M-a condus la mașină, a pornit încălzirea și mi-a întins un prosop curat din portbagaj.
„Te rog.”
Îmi tremurau mâinile.
„Nu înțeleg… ce căutai aici?”
A zâmbit amar.
„Am venit să-l văd pe Vlad.”
Am înlemnit.
„De ce?”
A oftat adânc.
„Pentru că… compania la care lucrează nu este ceea ce pretinde a fi.”
Am simțit că mi se oprește respirația.
„Ce vrei să spui?”
Mihai s-a uitat direct în ochii mei.
„Sunt proprietarul.”
Tăcere.
Doar sunetul ploii lovind parbrizul.
„Glumești…”
„Nu.”
Am rămas fără cuvinte.
„Am investit în companie acum câțiva ani. Am ținut-o secretă. Vlad a crescut acolo, dar nu știa cine se afla în spatele ei.”
Am înghițit în sec.
„Și acum…?”
Privirea i s-a întunecat.
„Acum știu exact ce fel de persoană este.”
Am simțit un nod în gât.
„Nu vreau răzbunare”, am spus încet.
Mihai a clătinat din cap.
„Nu e răzbunare. Sunt consecințe.”
A doua zi dimineață, eram în apartamentul mic, dar cald, pe care Mihai îl ținea pentru situații de urgență.
Am dormit câteva ore. Când m-am trezit, totul părea ireal.
Dar obrazul încă mă durea.
Și adevărul… era acolo.
A sunat telefonul.
Vlad.
Nu am răspuns.
Apoi un mesaj:
„Unde ești? Vino acasă.”
Am râs scurt.
Acasă?
Un alt mesaj:
„Îmi pare rău. Am reacționat exagerat.”
Am închis.
Prea târziu.
Câteva ore mai târziu, Mihai a răspuns la telefon.
L-am privit cum ascultă, apoi i-am răspuns calm:
„Da. Contractul lui Vlad se termină astăzi. Și vreau un raport complet despre comportamentul său la companie.”
A închis.
S-a uitat la mine.
„Gata.”
M-am simțit gol… dar nu trist.
Eliberare.
În zilele următoare, Vlad a încercat să mă contacteze. Mesaje, apeluri, scuze, promisiuni.
Nu am răspuns.
Încet, am început să-mi reconstruiesc viața.
M-am întors la profesia mea. Desenam din nou. Simțeam că pot respira din nou.
Într-o seară, stăteam la masă cu Mihai.
„Știi ce e ciudat?”, am întrebat.
„Ce?”
„Am crezut că pierd totul.”
A zâmbit slab.
„Ce ai pierdut?”
M-am gândit câteva secunde.
„O iluzie.”
A dat din cap.
„Exact.”
M-am uitat pe fereastră. Ploaia se oprise.
Pentru prima dată după mult timp, nu am mai simțit frigul.
Doar pace.
Și un nou început.
De data aceasta… singur.