Telefonul Cătălinei suna aproape în fiecare zi. Uneori era soacra ei, cu vocea ei dulce și îngrijorată, alteori Ioana, mai directă, alteori de-a dreptul dură. Mesajele erau mereu aceleași: „Nu e frumos”, „Ce vor spune oamenii?”, „Așa funcționează într-o familie”.
Cătălina închidea și stătea acolo câteva secunde, holbându-se la telefon. Nu era genul care să fie în dilemă. Crescuse într-o familie simplă, într-un oraș de provincie, unde mesele însemnau râsete, nu treburi casnice. Unde aniversările erau ocazii de sărbătoare, nu de muncă până la oboseală.
Cu cât se apropia 20 septembrie, cu atât presiunea creștea. Mihai devenea din ce în ce mai tăcut. Situația îl chinuia, dar nu găsea curajul să spună cu voce tare ce gândea cu adevărat.
Vineri seara, pe a nouăsprezecea, Cătălina a agățat ultima rochie pe umeraș și a examinat-o cu atenție. Era simplă, albastru închis. Nimic extravagant. Doar stilul ei.
„Ești sigură că mergi?”, a întrebat Mihai din prag.
„Da. Și va fi bine”, a răspuns ea calm.
Sâmbătă dimineața, Mihai s-a dus să-și vadă mama. Cătălina a rămas acasă și, pentru prima dată după mult timp, nu s-a simțit vinovată. Și-a băut cafeaua calm. A ascultat muzică. A zâmbit.
În seara aceea, restaurantul s-a umplut de lumină și voie bună. Prietenii au sosit unul după altul, aducând flori, glume, îmbrățișări. Cineva a adus un tort mare, cineva o carte cu o dedicație. Nimeni nu i-a cerut să care farfurii. Nimeni nu a ignorat-o.
Când s-a propus toastul, o prietenă a spus pur și simplu:
„La mulți ani, Cătălina! Fie ca niciodată să nu te mai pui pe ultimul loc!”
A izbucnit în lacrimi. Nu de tristețe. De eliberare.
Între timp, în apartamentul aglomerat, Mihai alerga între bucătărie și sufragerie. Mama se plângea, Ioana era nervoasă, iar cineva întreba unde este Cătălina.
Pentru prima dată, Mihai a răspuns clar:
„E ziua ei de naștere. Ca de obicei.”
Seara târziu, când s-au întâlnit din nou, Mihai s-a uitat la ea altfel. Mai atent. Mai respectuos.
„Ai avut dreptate”, a spus el încet.
Cătălina a zâmbit. Știa deja asta.
Nu s-a certat. Nu a fugit. Pur și simplu a decis să se respecte în sfârșit. Și din acel moment, nimic nu a mai fost la fel.