În minutul șaisprezece, Alin s-a oprit.
Nu brusc. Nu teatral.
Pur și simplu și-a ridicat mâinile de pe tastatură și a respirat adânc.
„Gata.”
Camila și-a luat timp cu răspunsul. S-a dus la laptop, a citit liniile de cod, a derulat, a verificat din nou. Fața ei nu a dezvăluit nimic.
Alin a simțit cum inima îi bate puternic în gât. S-a gândit la mama lui, la micul apartament din Berceni, la facturile care se îngrămădeau pe masă. La frigiderul care scotea zgomote noaptea pentru că era atât de vechi. La banii care numărau invers până la ultima pâlnie.
Dacă ceva mergea prost, nu ar mai avea o șansă.
Camila a tastat altceva. A lansat programul.
Rezultatul a apărut pe ecran.
Corect.
Nu doar corect. Elegant. Rapid. Mai ușor decât versiunea la care lucra echipa ei timp de trei zile.
S-a lăsat tăcerea.
Apoi Camila a ridicat privirea.
„Știi ce ai făcut aici?”
Alin a înghițit în sec.
„Am… rezolvat problema?”
Pentru prima dată, un colț al gurii i s-a strâmbat.
„Ai rezolvat-o mai bine decât trei oameni cu două facultăți și cursuri în valoare de mii de euro.”
Cuvintele s-au stins.
Alin a simțit cum i se încing obrajii. Nu de rușine. De entuziasm.
Camila s-a așezat în fața lui.
„De ce nu ai o diplomă universitară?”
Întrebarea nu era acuzatoare. Era directă.
„Tatăl meu s-a îmbolnăvit în ultimul meu an de liceu. Am început să lucrez. Curier, depozit, orice am putut găsi. Apoi el…” a făcut o pauză. „A dispărut. A trebuit să stau acasă cu mama. Am studiat seara. De la meditații. De la forumuri.” Am făcut o mulțime de greșeli. Dar nu am renunțat.
Biroul părea mai mic.
Mai uman.
Camila s-a ridicat și s-a dus la fereastră. Bucureștiul se vedea, întins, cu blocuri gri și antene pe acoperișuri.
„Știi de ce te-am sunat fără să te întreb cum arăți?”
Alin clătină din cap.
„Pentru că și tatăl meu a venit odată la un interviu de angajare într-o cămașă împrumutată. Și l-au dat afară de la recepție. A jurat atunci că, dacă va deține vreodată o companie, va angaja oameni pentru ceea ce știu, nu pentru cum se îmbracă.”
S-a întors spre el.
„Îmi țin promisiunile.”
Alin nu a mai putut spune nimic.
Camila a apăsat un buton de pe telefonul fix.
„Radu, intră imediat.”
Un moment mai târziu, a intrat directorul de resurse umane.
„Da, domnule director?”
Camila și-a închis laptopul.
„Pregătește un contract pentru Alin Munteanu. Salariu de început: 7.500 de lei net. Perioadă de probă de trei luni. Dacă se descurcă așa cum cred eu că va face, vom renegocia.”
Radu a clipit.
„Dar… alți candidați…”
„Alți candidați își pot folosi parfumul scump în altă parte.”
Tonul nu era răutăcios. Era decisiv.
Alin a amețit.
„Sunt… angajat?”
Camila l-a privit direct în ochi.
„Dacă vrei.”
Toată oboseala anilor de muncă grea i se aduna în ochi. Și toată speranța.
„Vreau.”
În timp ce ieșea din birou, pașii lui erau ezitanți. Dar nu de frică. Din cauza unei supraîncărcări emoționale.
La recepție, Andreea a ridicat privirea.
„Și?”
Alin și-a strâns servieta la piept, la fel cum făcuse când intrase.
„Încep luni.”
Pentru o clipă, nimeni nu a spus nimic.
Cei doi candidați „ideali”, încă în așteptarea unui răspuns oficial, s-au privit unul pe altul cu ochii mari.
Ușa rotativă s-a deschis din nou când Alin a ieșit pe stradă.
Aerul rece l-a lovit în față.
A scos un telefon vechi din buzunar și a format un număr.
„Mamă?”
Vocea îi tremura.
„M-au angajat.”
La celălalt capăt al firului s-a lăsat tăcerea, apoi un strigăt înăbușit.
Nu era doar un loc de muncă.
Era o dovadă că în țara asta, uneori nu contează cât de uzați sunt pantofii tăi.
Ceea ce contează este cât de mult poți continua.