Mireasa a rămas câteva clipe în apă, fără să se miște.
Râsetele din jur păreau tot mai îndepărtate, ca și cum nu îi mai aparțineau acelei lumi.
Apoi s-a ridicat încet.
Rochia îi era grea, lipită de corp, machiajul curgea, părul îi atârna în șuvițe ude. Dar privirea ei nu mai era a unei femei rănite.
Era calmă.
Prea calmă.
Mirele a zâmbit din nou, ironic.
— Hai, nu mai dramatiza… e doar apă.
Ea nu a răspuns.
Și-a strâns încet rochia, a urcat pe marginea fântânii și s-a oprit în fața lui.
Invitații au continuat să filmeze, așteptând o scenă, un țipăt, orice.
Dar ea a ridicat mâna.
— O secundă — a spus liniștit.
A cerut microfonul de la DJ.
Sala a amuțit.
Chiar și muzica s-a oprit.
Mirele a râs scurt.
— Ce mai e acum? Un discurs?
Ea a încuviințat ușor.
— Da.
Apoi s-a întors spre toți invitații.
— Vă mulțumesc că ați venit azi.
Un murmur a trecut prin sală.
Mirele a dat din ochi, deranjat.
— Serios? Acum faci teatru?
Ea l-a privit pentru prima dată direct.
— Nu. Acum fac o alegere.
Și-a scos încet verigheta.
În sală s-a lăsat liniștea completă.
A pus inelul pe marginea unei mese, lângă paharele de șampanie.
— Dacă pentru tine „o glumă” înseamnă să umilești persoana de lângă tine în fața tuturor — atunci nu suntem un cuplu.
Un val de șoapte a izbucnit imediat.
Mirele a făcut un pas spre ea.
— Ești nebună? E nunta noastră!
Ea a zâmbit ușor.
— Era.
Și-a ridicat rochia udă și a făcut un pas înapoi.
— Poți să păstrezi restul spectacolului.
Apoi s-a întors.
Și a plecat prin sala tăcută, cu fiecare pas lăsând urme de apă pe podeaua strălucitoare.
Nimeni nu a mai râs.
Nimeni nu a mai filmat.
Iar mirele a rămas nemișcat lângă fântână, pentru prima dată în acea zi înțelegând că „gluma” lui tocmai se terminase… definitiv.